Alina Grozea

Acum ceva vreme am apelat-o pe messenger pe o amică de-a mea cu un trecut apropiat cam tumultuos. Adică o căsnicie recent distrusă (pentru că aşa a vrut el), nişte vise comune destrămate, mă rog, o gamă de întâmplări ale căror istorisiri îmi izbesc atât de des urechile în ultima vreme, încât suferinţa din dragoste a devenit aproape un clişeu cotidian, cam toate poveştile cunoscuţilor mei sunt triste, sunt despre singurătate ori despre neîmpliniri în amor, toţi se zbuciumă, cauta şi nu găsesc, renunţa la ceva, pierd câte ceva… Iar eu simt că aparţin dureros acestui lot de semeni ai mei care orbecăie pe drumuri rătăcite, înfundate, care plutesc în derivă pe mări tot mai învolburate, aparent fără liman.

Dar să revin la sesiunea de messenger. Departe, totuşi, de gândurile mele, în acel miez de zi, frământarea de mai sus, căci la acea oră eram într-o derivă leneşă pe net şi nu m-a dus mintea decât s-o-ntreb banal, cu o curiozitate plictisită, aşa cum facem toţi când ne mănâncă tasta să iniţiem discuţii pe chat: “Ce mai faci?”
Răspunsul ei a venit prompt şi m-a încremenit o secundă în scaunul meu comod, de birou, dând ferestruicii de Yahoo o aură aparte, care mi-a strepezit privirea: “Sunt fericită!!!”

În faţa neaşteptatei alăturări de cuvinte, inima mi-a amuţit, pentru o secundă, şi am căscat nişte ochi mari, miraţi până la refuz, ca ai portarului de la Luvru în faţa Monalisei cu zâmbet enigmatic şi strâmb, ca ai lui Bulă la vederea girafei care nu există. Mai mult, neuronii nu mi s-au repliat în timp util, aşa că replica mea s-a lăţit, tembelă, pe ecranul de un alb luminos: “Dar de ce?”

Fata a răspuns totuşi surprinzător de prompt întrebării mele cretine. Era îndrăgostită din nou, şi dragostea ei împărtăşită tocmai născuse, pentru ea, speranţe eliberatoare, euforii gingaşe, iar pentru cinismul meu monştrii lingvistici pe care-i crezusem, că pe Tyrannosaurus Rex, demult dispăruţi. Fericirea ei proaspăt regăsită m-a încălzit brusc şi mi-a făcut aerul din jur mai plăcut respirabil, deşi mi-a trezit în prima fază o invidie ciudată, de care iniţial mi-a fost ruşine, dar pe care am îmbrăcat-o apoi frumos, în bucurie, în speranţe înmugurite pentru viitorul amicei mele şi-n leac salvator pentru cicatricele propriului meu trecut.

Mă arde un pic pe suflet când văd oameni fericiţi, aş fi ipocrită să nu recunosc, nu ştiu să reacţionez la euforia lor, mă pricep mai bine să consolez şi să fiu consolată, să-mi plâng de milă sau să mângâi, pe umărul meu, creştete obosite de neputinţa şi disperare. Dar fericirea entuziastă a prietenei mele mi-a făcut ziua mai senină, mi-a mai îmblânzit blazările, mi-a mai ciobit sarcasmul.

Iar statusul ei de pe messenger, “Violently Happy”, mi-a aprins un zâmbet larg, ghiduş. Titlul straniei melodii lui Bjork îmi dansează, şi acum, în gând, după ce a desenat în sufletul meu şifonat imagini pastelate, mi-a resuscitat optimismul obişnuit, de prea multă vreme, să agonizeze, mi-a mai curăţat de vreascuri, măcar pentru o zi, drumul şerpuit pe care destinul m-a aşezat.

Şi iată că textul viitor a venit. Rămăsese să vă povestesc despre idioţi care-şi dau aere de comercianţi eco, despre vegetarieni cu doi neuroni (câte unul de fiecare) şi despre gospodine obtuze, cititoare de gazete pline de reţete naturiste, femei care şi-au băgat cu zile soţii în mormânt. Dar s-o iau pe rând.

Sigur, ideal ar fi să culegem flori de pe câmp, să furăm ouă de sub târtiţa găinii şi să bem lapte direct de la ţâţa vacii, însă pe mulţi ne cam incomodează că suntem cel puţin 5 zile din 7 orăşeni, şi trăim într-o societate de consum a secolului 21, profund industrializată. Şi chiar dacă, să zicem, în week-end ne rătăcim pe la vreo fermă sau evadăm din oraş la casa bunicii pe rit vechi, cu ogradă, coteţ şi bătătură, am auzit eu – şi să mă contrazică cine ştie mai bine – că după ce culegi oul din cuibar e musai să aştepţi o zi, două, înainte să-l mănânci aşa «proaspăt, de ţară», iar lapte de vacă nefiert, abia muls, cică bei pe riscul tău, de câte bacterii colcăie pe acolo. Iar dacă-l fierbi minute bune, îşi cam pierde din proprietăţi, pe când cel pasteurizat (care nu înseamnă tratat chimic, cum am auzit că susţinea o tută, ci înseamnă conservare prin încălzire la o temperatură sub 100^oC, urmată de o răcire bruscă, astfel încât produsul îşi păstrează intacte proprietăţile) este mult mai sănătos.

Şi acum să vă spun o poveste adevărată, dintr-un reportaj de pe Discovery, apropo de frenezia anti E-uri şi anti-conservanţi, care ne cuprinde când vrem să părem mai “eco” şi mai inteligenţi. Un producător de sucuri de fructe şi dulceţuri de prin America a vrut să fie mai cu moţ şi să scoată pe piaţă produse 100% « fresh », fără pic de aditivi, ca la mama cumpărătorilor lui acasă. Numai că după ce a-mbuteliat licorile şi le-a împrăştiat prin supermarketurile din regiune, în spitalele din împrejurimi au început să apară cazuri ciudate de tulburări gastrice, de diaree violentă şi sângerândă, şi până să se prindă medicii despre ce e vorba, unii dintre pacienţi au murit. După analize amănunţite de laborator şi investigaţii minuţioase, căci epidemia devenise îngrijorătoare, s-a descoperit vinovatul: bacteria E-coli. Deştepţii care făceau sucuri «naturale» aveau livada lor, of course, dar foloseau pentru suc şi fructele căzute din pom în iarba plină de fecale de animale. Pentru că una e când storci tu acasă o portocală sau razi un măr, şi controlezi întreg procesul din punct de vedere igienic, însă de la magazin e cel mai “sănătos” – asta dacă ţii la viaţa ta – să cumperi sucuri de fructe pasteurizate.

Alt caz care m-a cutremurat e legat de dieta strict vegetariană. De când am văzut la televizor (tot pe Discovery) acea istorie despre doi cretini, un el şi o ea, vegetarieni convinşi, hippie, flower fucking power, care şi-au ucis copilul prin înfometare, urăsc aceasta tagmă, deşi nici înainte de respectiva vizionare nu-i prea aveam la inimă pe sclifosiţii ăştia ipocriţi, care nu consumă carne, dar poartă geci de piele. Băieţelul care a avut ghinionul să se nască în familia asta de dezaxaţi fusese «hrănit» numai cu lapte de soia şi ceaiuri de plante, până când deficitul proteic i-a blocat funcţiile metabolice şi bebeluşul a murit, pur şi simplu, de foame. Părinţii au fost arestaţi şi acuzaţi de omor din culpă – deşi cel cu premeditare mi se părea mai potrivit în acest caz.

A treia poveste n-o ştiu de la televizor, ci s-a petrecut chiar în familia mea. Vărul meu bun a murit, la numai 45 de ani, de cancer. Nu vreau să intru în amănunte, dar avea o formă de boală pe care ar mai fi dus-o pe picioare mulţi ani, măcar până să-i vadă mărişori pe cei doi copii. N-a fost să fie, pentru că a lui nevastă o luase de mult razna, dădea copiilor numai grâu încolţit în loc de ciocolată, dacă erau bolnavi îi descânta, avea camera blindată cu icoane şi cărţi de rugăciuni care ţineau loc şi de mâncare, şi de medicamente, şi de orice altă distracţie mai « frivolă ». Singura tipăritură, în afara cărţilor de psalmi, permisă lecturii, era un săptămânal celebru, plin cu sfaturi băbeşti şi naturiste, dedicat medicinei alternative şi vindecărilor miraculoase. Ce nu se gândiseră redactorii acelei publicaţii altfel respectabile era că printre cititorii lor se numără şi unii înguşti la minte, care iau de bun tot ce scrie acolo, fără discernământ, fără să priceapă că termenul de « miraculos », atunci când vine vorba de vindecarea unei boli, se referă la situaţii extrem de rare, la abordări experimentale ale unor cazuri medicale cărora medicina alopată nu le-a dat de cap.

Şi, uite aşa, mătuşa mea cea idioată l-a externat pe văr-meu după ce medicul stabilise şedinţele de citostatice, şi a început să-l trateze ea, aşa cum citise în revistă, cu… foi de varză! A murit săracul om de prea tânăr, în chinuri groaznice, căci avea dureri mari, cangrene pe tot corpul, nevasta nici morfină nu voia să-i dea (că medicamentele, calmantele, sunt de la Diavol, Dumnezeu te vindecă prin rugăciuni şi puterea naturii), iar el o iubea prea mult, şi nici nu mai avea putere să nu-i facă nebunei pe plac.

De-aia gândesc, şi nimeni nu mă va putea convinge de contrariul, că orice teorie, oricât de corectă ar fi în esenţă, lăsată pe minţi nătânge, netrecută printr-un filtru al bunului simţ, măcar, dacă nu prin sita unei gândiri profunde, se transformă din binecuvântare în armă, din lumină în moarte. Orice exagerare, de orice fel, orice idee, fie ea cât de nobilă, dacă stârneste frenezii, pe un fond sufletesc labil poate face victime. Pentru că tot în Biblie, dacă îmi amintesc bine, se spune că drumul din mijloc este cel bun şi drept, e singura cale viabilă către echilibru şi adevăr.

Cum în ultimul timp trendul analizei fenomenelor paranormale a atins şi capete înalte în stat – vezi ilara istorie a flăcării violet şi a atacului energetic desfăşurat la nivel prezidenţial – m-am gândit să rezerv aici un loc de dat cu părerea (dar în termeni mult mai colocviali, că la alţii nu mă pricep) despre aceste fenomene. Să credem în ele, să nu credem?

Eu, mărturisesc, cred în vrăji, cununii legate şi deochi atunci când îmi convine. Acceptul meu asupra fenomenelor pe care nu le înţeleg e sporadic şi extrem de selectiv, dictat de anumite împrejurări în care realitatea imediată nu mă mai satisface şi simt nevoia unor explicaţii ce ţin de extrasenzorial.

De exemplu, îmi place să-mi dea bunică-mea în cărţi, dar nu cred în fantome şi-n vârcolaci. Ador filmele SF, poveştile despre lumi paralele, vieţi viitoare şi anterioare, călătorii în trecut şi viitor, dar continuu să cred, în majoritatea timpului meu liniar, că nu avem decât o singură viaţă, câteva trenuri de prins şi zile numărate de trăit. Recunosc, mă simt mai confortabil în preajama lucrurilor palpabile şi noţiunilor dovedite, formaţia mea tehnică – pentru că am terminat un liceu de matematică-fizică şi-o facultate de inginerie – îmi deschide uşi cam încete şi ruginite spre fenomene şi lumi străine de spaţiul concret, 3D, în care vieţuiesc.

Dar cred şi-n miracole, nu mă înţelegeţi greşit. Când iubesc şi sunt iubită ştiu sigur că pământul stă pe loc, din învârteala lui, vreme de un sărut. Simt şi eu cum se dilată timpul, când aştept cu nerăbdare ceva, când număr clipele ce mă despart de o întâlnire dragă, şi tot eu văd cum aceleaşi clipe devin tot mai grăbite şi mai puţine când mă paşte un deadline, când am o grămadă de lucruri de făcut în 24 de ore, acum mici şi înghesuite într-o singură zi.

Am urmărit şi eu cu gura căscată filmul «Secretul» şi mi-a plăcut să mă las convinsă, dincolo de sclipiciul clişeelor tipic americane, de ideea că ne putem schimba mintenaş destinul ajutaţi numai de puterea unui gând bun. Ce fericiţi şi înstăriţi am ajunge cu toţii dacă ar fi atât de simplu ca-n scena în care un tip îşi lipeşte bani de pereţi, se zgâieşte la ei zi de zi şi pe dată afacerile încep să-i meargă strună şi conturile i se burduşesc. Nu neg, însă, că un gând pozitiv viguros poate ajuta. Dar te ajută, cred, nu gândul, în sine, ci fapta, acţiunile pe care alegi să le întreprinzi pe acest fond sufletesc optimist.

Dar ca să-mi şi contrazic grosolan scepticismul etalat mai sus, o să dezvălui acum un lucru în care cred orbeşte, în ciuda fondului pragmatic ce mă domină şi-mi cere, în schimbul credinţelor mele, dovezi în formă matematică, fizică, chimică sau, cel puţin, statistică. Cred în noroc. Cred că unii dintre noi se nasc cu o stea în frunte, care le luminează destinul, în timp ce alţii, la fel de frumoşi, de deştepţi şi de instruiţi ca primii, orbecăie o viaţă întreagă printre şanse ce trec mereu pe lângă ei. E şi o vorbă din bătrâni, că părinţii îţi pot da orice – viaţă, casă, mâncare, bani, numai noroc nu. Pe ăla ori îl ai, ori te amăgeşti că ţi-l poţi face singur.

Oricum, totul e acceptabil, ca teorie, cel puţin, ca subiect de şuetă, atâta vreme cât credinţele noastre în ciudăţenii nu fac rău nimănui, decât uneori nouă înşine, aruncându-ne în ridicol. Însă când mor cu zile oameni aparent întregi (nu la cap, oricum), când se sinucid în masă, că aşa le cere vreun guru nebun, pentru că s-au aliniat nu ştiu cum planetele şi vine sfârşitul lumii, când îşi tratează leucemia cu ceai de levănţică, toleranţa mea la fenomene paranormale, leacuri naturiste şi adevăruri de dincolo de noi scade exponenţial.

Pentru că o să vreau să ajung şi acolo, la o altă mare modă, deseori cretină, a zilelor noastre – întoarcerea, vezi Doamne, la “natură”, fuga bezmetică de E-uri, negarea cu orice preţ a tehnologiilor moderne, sfidarea medicinei alopate. Dar despre asta promit să mă învolburez mult mai tare, asta şi pentru că am avut un caz tragic în familie, într-un text viitor.

“Maşina şi amanta nu se împrumută!” e o vorbă din folclorul masculin ce poartă în ea, pe lângă un grăunte de haz misogin, şi dovada că legenda conform căreia în sufletul bărbaţilor femeia şi automobilul ocupă spaţii şi profunzimi similare conţine un dureros sâmbure de adevăr. Scene comice de film, pagini de reviste auto, sau momente desprinse din imediata şi cruda realitate ne arată cum bărbatul adorat, ce abia-şi ridică privirea către un moft sau o durere de-a ta, şi-ar sacrifica şi ultimele fărâme de timp sau de buget întru frumuseţea şi integritatea partenerei lui cu patru roţi.

Pentru bărbaţi maşina n-a însemnat niciodată doar un banal mijloc de transport, ci un fetiş, o prelungire a personalităţii, o carte de vizită, o compensare a lipsei de virilitate, un potenţator de curaj, un simbol falic, iar grija pentru ea devine, deseori, o obsesie, un mijloc de evadare din rutină, un leac pentru singurătate, o dăruire vecină cu adoraţia.
Un bărbat care se gândeşte de zece ori înainte de a investi sentimente şi bani într-o relaţie de dragoste sau care-şi drămuieşte cu precizie contabilă devotamentul conjugal poate dezvolta pasiuni incontrolabile pentru nu neapărat frumoasa din garaj.
Cu o detaşare aproape autistică, bărbatul e în stare să-şi contemple ore în şir achiziţia, să-i lustruiască bordul până la epuizare, s-o asculte cum toarce sau cum huruie, să umble duminici la rând în măruntaie unsuroase încercând să-i vindece unei rable boli fără leac, să întârzie la propria nuntă aşteptând diagnosticul de la service, cu îngrijorare, ca pe rezultatul unei biopsii.

Cel mai bine conturate fantezii sexuale masculine au ca decor habitaclul strâmt al limuzinei personale. Între cele trei sau, după caz, cinci uşi au loc, real sau doar imaginar, multe dintre năzbâtiile lor erotice, cu partenere cucerite sau plătite. Oricât de frumoasă şi senzuală le-ar fi iubita din patul de acasă, e de nerefuzat o partidă de sex oral la volan, ilegală, sordidă, de preferat periculoasă, în plină viteză pe autostradă. Mărturie stă celebrul caz al lui Hugh Grant, care şi-a distrus aura de gentlemen rafinat şi şi-a compromis definitiv relaţia cu superba Liz Hurley după ce a fost arestat la Hollywood, pe Sunset Boulevard, pentru o hârjoneală în propriul BMW cu Divine Brown, o prostituată ieftină şi urâtă.

Pentru femei, lucrurile nu au ajuns, încă, atât de departe. E drept şi că, poate niciodată, bagajul nostru genetic, croit după tipare ce pun abilităţile emoţionale deasupra celor pragmatice, nu ne va da voie să fim şoferiţe la fel de bune precum bărbaţii. Cu excepţiile de rigoare, noi, femeile, vom sta întotdeauna mai prost la capitolul orientare, reflexele noastre vor fi mai lente, depăşirile mai ezitante, parcările mai stângace, iar maşinile conduse de noi nu vor căpăta, poate niciodată, pe şosea, eleganţa şi fermitatea celor cărora măiestria masculină de-a cârmui le conferă o ţinută frumoasă de drum.

Pe femeie au adus-o la volan emanciparea, dorinţa de a fi în pas cu vremurile, nevoia de a-şi face viaţa mai uşoară. Pentru majoritatea femeilor maşina încă este, din punct de vedere tehnic, un mister, iar emoţional, valoarea carcasei ambulante n-o întrece în intensitate pe cea a maşinii de spălat sau a cuptorului cu microunde. Azi sunt multe femei pentru care şofatul a ajuns o rutină zilnică, viaţa de pieton o amintire veche şi maşina o componentă esenţială a existenţei lor, precum electricitatea, apa curentă sau telefonul mobil. Însă, în acelaşi timp, maşina rămâne, pentru femeie, un modern şi util mijloc de trai, nu un scop în sine.
Femeile îşi iau carnet ca să nu mai aştepte în staţii, ca să câştige timp, libertate de mişcare sau un job mai bun. Şofează pentru a scurta distanţele, pentru a-şi ajuta familia, pentru a-şi proteja copiii, pentru a-şi controla mai bine afacerile.

Femeile pot fi mândre de maşinile lor, dar niciodată subjugate de ele. Femeile se pot gândi o săptămână ce culoare de caroserie să aleagă, pot scoate dealerii din minţi pentru a obţine exact dotările pe care şi le doresc, dar nu fac tragedii din zgârieturile minuscule de pe capotă şi nici nu le-ar trece prin minte să pună pe aceeaşi balanţă timpul necesar înlocuirii unei bujii cu o oră de tandreţe în braţele omului drag.
Femeile nu se dau în vânt după sexul în maşină, cel puţin nu atât de mult pe cât le-ar plăcea bărbaţilor să creadă. Din punct de vedere erotic, pe femei, spaţiul inevitabil intim al maşinii le îmbie mai degrabă la preludiu, la tatonare, la flirt, la o apropiere fizică de cel dorit, sub pretextul unei călătorii în scop nevinovat.

Mitul american al pierderii virginităţii pe bancheta din spate generează fantasme adolescenţilor imberbi, însă-i la ani lumină distanţă de felul în care-şi visează fetele primele suspine de amor. Orgasmul pe care şi-l provoacă Sharon Stone în Basic Instinct II, în timp ce goneşte ameţitor la volanul unui bolid, contrabalansează, întru diversitate, clişeul masculului excitat de viteză, însă acela e doar un film, cu scenariul scris de un bărbat.
Pentru femeie, maşina poate fi o provocare sau un simplu instrument de lucru, o declaraţie de independenţă, o nevoie, o fiţă, un accesoriu modern, dar niciodată o sută de cai putere argintii, luaţi în leasing, nu vor putea fi mai presus decât omul care-i stăpâneşte sufletul, îi alimentează speranţele şi-i conduce visele.

Sunt singură la părinţi şi mă întreb, deseori, cum ar fi fost viaţa mea dacă sora şi fratele meu nenăscuţi ar fi existat. Când singurătatea îmi sapă în suflet, răsfoiesc aiurea agenda telefonului mobil şi-mi imaginez  – amar – cum ar fi să găsesc acolo numărul ei, al Gabrielei, sora mea mai mare, cum ar fi să o sun şi să vorbim despre de toate, să-i spun ce rău mă apasă dorul de ea, de copilăria noastră netrăită împreună, de iubirile care nu se mai întorc.
Şi apoi, pentru numele lui – nu ştiu care, al fratelui meu un pic mai mic decât mine, îmi închipui cum ar fi fost să găsesc un ton de apel simpatic, jucăuş, care să mă înveselească mereu când îl aud. El n-ar fi stat cu mine la poveşti triste, sigur m-ar fi luat frăţeşte peste picior, dacă m-ar fi găsit abătută, şi mi-ar fi spus un banc bun, să mă facă să râd în hohote.

N-am suferit nicicând că nu am fraţi mai mult decât acum, când parcă mă-mpung singurătăţi fără leac, când simt că tot ce voi avea vreodată mai de preţ pe lume e familia mea, sunt cei cu sânge frate cu al meu. Când mama şi tata îmbătrânesc, eu la fel, iar destinul nostru împreună capătă cu fiece zi lumina, dar şi durerea alunecării sigure către linia de finish, dincolo de care nimic nu mai poate fi schimbat.
Toată viaţa am dat străinilor exagerat de multă importanţă, i-am admirat pe unii fără rezerve, le-am jurat credinţă, mi-am plecat urechea la problemele lor, mi-am încărcat sufletul şi memoria cu bucuriile şi durerile lor, le-am dedicat excesiv din timpul şi energia mea. Şi acum mă surprind făcând acelaşi lucru, iar mama, săraca, e ultima pe care îmi amintesc să o sun, e singura fiinţă de pe lume căreia îndrăznesc să-i spun că n-am chef să vorbesc cu ea la telefon, că n-am timp s-o vizitez sau că mi-e lene s-o aştept în toiul nopţii la aeroport. În schimb, mă fac luntre şi punte pentru amici şi amice care-mi dovedesc cu proxima ocazie ca pentru ei sunt doar o prezenţă de circumstanţă, o scamă pe destin, o consumabilă umană, care la apariţia unui model nou, mai zelos sau mai performant, e lesne înlocuită.
În timp ce în ochii unora pe care n-ar trebui să dau nici doi bani consider că-i obligatoriu să apar blindată de scrupule, în faţa părinţilor mei mă arăt fără sfială nesuferită, nervoasă, egoistă, plictisită şi, mă rog, în toate felurile nasoale pentru care alţii m-ar desfiinţa imediat sau măcar mi-ar bate obrazul. Pentru că pentru orice neica nimeni e musai să te prezinţi impecabil, dar cu ai tăi, care au ghinionul să te iubească necondiţionat, e întotdeauna mai lesne să fii nesimţit.

Şi-atunci mă gândesc că, poate dacă i-aş fi avut pe fratele şi pe sora mea, nu m-aş mai fi agăţat cu atâta disperare de relaţii amoroase păguboase, n-aş mai fi crezut atât în prietenii pe viaţă, nu m-aş mai fi făcut soră de cruce cu dudui care până la urmă, după ce s-au plictisit de joaca de-a prietenia, şi-au văzut de viaţa lor, de fraţii lor, de iubiţii lor şi de copiii lor, fără mine-n gânduri. Şi poate toată setea mea de afecţiune şi nevoia de tandreţe s-ar fi revărsat asupra unor oameni cărora nu li s-ar fi părut nefiresc să-i iubesc pe termen lung, care nu s-ar fi simţit niciodată stânjeniţi de dovezile mele de dragoste.

Certificatul de naştere al Gabrielei îl avem şi acum. A murit cu un an înainte să mă nasc eu, la nici o săptămână după ce a apărut pe lume. Nişte geamuri uitate deschise, în plină iarnă, în salonul cu nou născuţi, mi-au răpit definitiv şansa de a avea o soră mai mare. Iar fratelui meu, conceput la vreo doi ani după naşterea mea, doctorii i-au negat dreptul la existenţă, considerând că o a treia cezariană ar fi fost, pentru mama, mult prea periculoasă.

Poate că într-un alt destin, avându-i pe ei lângă mine, mi-ar fi fost mai uşor. Sau poate că nu… Mă amăgesc deseori cu gândul că nu toţi fraţii se înţeleg, nu toţi sunt apropiaţi, nu în toate familiile numeroase se dezvoltă sentimentul acela de clan, care dă fiecărui membru o preţioasă senzaţie de siguranţă, certitudinea că orice ar fi, în orice moment tensionat, în orice clipă de rătăcire sufletească, are în braţele cui să se întoarcă acasă.
Dar totuşi acum, mai mult decât oricând, mi-e dor de Gabriela şi de fratele meu fără nume. Şi mi-e dor şi de mama, şi de tata, cărora le promit zilnic, fără ca ei să mă audă, că de acum încolo îi voi pune pe primul loc în viaţa mea. Şi niciodată nu mă ţin de cuvânt…

 PS: Chiar acum 5 minute m-a sunat mama să mă invite mâine la ei la masă, şi am refuzat-o. De ce? Nu ştiu.

Pentru revelionul ce tocmai a trecut am acceptat invitaţia de a mă înzăpezi pe un vârf de munte, la adăpostul unei cabane frumoase şi călduroase, alături de o gaşcă tânără, hazlie şi plină de imaginaţie, care a pus la cale o petrecere cu măşti şi costume de carnaval.

Recunosc, iniţial ideea nu m-a cucerit, dar apoi am regretat că n-am fost şi eu costumată la fel de elaborat şi haios precum colegii mei de vacanţă. Am intrat, totuşi, în joc (eu sunt cea in turcoaz, purtând o superbă mască veneţiană, adusă pentru mine de Alice chiar din oraşul iubirilor magice).

Şi uite aşa, în cea mai lungă şi veselă noapte – cea dintre ani – am cântat, am dănţuit, am băut (hâc!) şi, recunosc, am fumat cam mult, alături de un înger alb şi zglobiu, de altul negru, cu priviri poznaşe, de o frumoasă domniţă de curte veche, de un cavaler neînfricat, de Winnetou şi Pocahontas –îndrăgostiţi, de un drăcuşor împieliţat, de un pirat dansator, de Morticia Adams, de o Crăciuniţa blondă, de o menajeră harnică şi sexi, de victima senzuală a unei crime pasionale (suspect de energică, totuşi, pentru o tipă oleacă decedată:) şi de un cowboy pus mereu pe şotii.

Cu muzica duduind, masa încărcată de bunătăţi şi paharele alimentate constant cu whisky altoit cu suc de mere, jumătatea mea de noapte a trecut repede – la 4 dimineaţa eram deja în pat, deşi petrecerea a continuat până hăt după răsărit, căci mascaţii cei tinerei şi-au dozat energia mult mai bine decât mine. Şi îndrăznesc să am şi scuza că în cele din urmă m-a doborât febra musculară căpătată, cu o zi înainte, pe pârtia din Predeal: da, oameni dragi şi buni, Alina s-a urcat pe schiuri după mai bine de 10 ani de pauză şi n-a căzut nici măcar o dată! Aplauze!! Nu se uită, e ca mersul pe bicicletă – aşa mi-au spus mulţi, şi au avut, slavă Domnului, dreptate. Însă nu instinctele mele de schior cu state vechi, ci gambele « exersate » mai degrabă în repetate partide de stat la calculator şi în campionate de tolăneală în faţa televizorului au fost cele care m-au trădat!

Iar acum, că vacanţa s-a sfârşit şi am ajuns acasă, îmi trag sufletul şi mi-l pregătesc pentru anul cel proaspăt, rotund la număr şi, nădăjduiesc, mai generos decât toţi cei pe care i-am trăit până acum.

Şi îmi urez mie, şi vă urez şi vouă ca puiul de an tocmai născut din focuri splendide, de artificii, să ne dăruiască dimineţi din cele blânde şi bune cu destinul nostru, după-amieze calde şi zâmbitoare, şi nopţi liniştite, îndrăgostite, sau albe şi vesele – după gust.

Şi mai vreau să fim sănătoşi, ca să putem iubi în voie, să muncim cu spor şi să cheltuim cu folos banii munciţi (sau câştigaţi la Loto, după caz).

Şi mai sper să fim îndeajuns norocoşi să putem recunoaşte şi trăi miracolele ce ne aşteaptă, să avem puterea de a înfrunta suferinţele ce nu vor şti să ne ocolească, să căpătăm înţelepciunea de a ne aduce lângă suflet numai oameni pe care să-i privim cu dragoste şi care să ne primească, fără reţineri, în inima lor.

La mulţi ani!

PS: Powerplay-ul revelionului 2010: http://www.trilulilu.ro/GardenGirl/5de75289fd840f

Te uita cum ninge-n decembre…

Dar dupa ce a nins, la vreo zi, doua, distanta, nu te mai uita, ca e prapad. Toata frumusetea, toata poezia ninsorii dalbe piere sub mormanele de zapada trista si murdara, sub damburile de nameti dusmanosi care abia asteapta sa te prinda de cauciucul fin, de primavara-vara, al masinii. Asta pentru ca unii te sfatuiesc cu insistenta sa nu-ti pui cauciucuri de iarna decat daca mergi constant pe un strat gros de zapada moale, pentru ca altfel asfaltul inghetat si mocirla de la 2-3 grade Celsius le erodeaza si oricum le fac ineficiente. Altii, dimpotriva, iti spun sa-ti pui, ca ti-e mai bine cu ele decat sa aluneci pe sosele ca o sanie si sa ramai intepenit in fiecare sant mai pervers.

De Craciun, omule, sa fii mai bun! Dar nu pana-n Ajun, ca ai multe drumuri de facut, supermarketuri de asaltat si alti soferi de injurat.

Anul asta 24 decembrie m-a prins pe soselele deja murdare ale Bucurestiului, incercand sa ma strecor printre concetateni chiauni, desfigurati de oboseala alimentarii cu hrana de sarbatoare si de revolta pe care ti-o starneste simplul fapt ca dupa dupa ce mergi bara la bara ore intregi, saracei tale masini nu-i vine deloc ideea sa leviteze. In plus, unul mai dibaci tocmai ti-a luat-o inainte, s-a descurcat, al naibii, si sta la stop tot de doua ore, dar e in fata ta!

Cred ca v-am mai povestit si cu alte ocazii ce mult admir cavalerismul barbatilor romani. Iata o mostra: ca sa ajung la blocul meu, trebuie sa fac la dreapta de pe o sosea cu doua benzi, destul de circulata, si sa intru pe o straduta ingusta, pe care daca am ghinionul sa intalnesc un automobil ce vine din sens invers suntem ca in povestea cu cele doua capre pe un pod. Cand se intampla lucrul asta, si se intampla destul de des, cedeaza cel care n-a apucat sa avanseze prea mult pe straduta, si da putin in spate. Ei bine, acum cateva zile ajunsesem la jumatatea stradutei, cand in fata mea a aparut un gibon cu BMW si cu un copil mic pe scaunul din dreapta fata (pentru ca prostii se mai si inmultesc, din pacate). Iar eu, conform unei reguli nescrise a zonei, am asteptat sa dea in spate ca sa pot trece. Nimic. La un moment dat, incepe sa dea din faruri. Am zis ca i s-o fi blocat bolidul cel mare si scump, sau ceva de genul asta. Dar nu, el insista, si i-am citit pe buze urari dragute pentru mama si pentru tot neamul meu. Ce puteam sa fac, sa ma cert cu animalul? Am dat eu cu spatele 20 de metri, iesind cu fundul masinii in sosea si riscand sa fiu lovita in orice clipa sau daca nu, cel putin injurata – pe buna dreptate – de alti soferi.

Si asta nu-i singurul exemplu. Posesori de nadragi si de masini mult mai puternice si mai impunatoare decat a mea m-au facut zilele astea sa ocolesc prin cei mai mari nameti, ca sa treaca ei pe drumul mai batatorit, m-au injurat c-am oprit la trecerea de pietoni si n-am vrut s-o iau pe capota pe babuta care traversa prea incet pentru graba lor catre taiat frunze la caini, m-au ocarat cand cautam, cu avariile pornite, un loc de parcare, m-au izgonit cu vorbe grele cand l-am gasit – ca nu putea melteanul sa intoarca dintr-o bucata din cauza mea (adica ii trebuiau trei miscari, care se invata la scoala de soferi, dar n-avea timp el de de-astea, vine Craciunul si se termina trascaul de pe raft, la Auchan).

Ne indreptam spre sfintele sarbatori cu nervii facuti prastie, cu rabdarea la nivel de avarie, aruncand cu caciula de pamant, batand cu pumnul in masa la ghisee, grupandu-ne pe sosele in flancuri de masini impotmolite, derapante, murdare si ambreiate in draci.
Si ma intreb cine-i de vina pentru sufletul meu atat de pangarit, in prag sfant de sarbatoare, de atatea ganduri negre si de atatea vorbe de ocara…

Ninge o zi ca-n povesti cu zane, si la nici inca una dupa orasul imbraca haina de cosmar a baltilor reci si infecte in care ne cufundam galosii. Fulgii inocenti de nea se transforma pe negandite in munti imensi de troiene noroite in care ne afundam zile-n sir picioarele, masinile, rabdarea si zambetele de pana mai ieri.

De-aia nu-mi place sa ninga la oras!

Nu in orasul asta mare si urat in care toti, si oameni si strazi, suntem lasati de izbeliste de primari nepasatori si incompetenti. Bine ca se gasesc mereu insa si timp, si bani, pentru ornamente de Craciun hidoase, atarnate intre stalpii cu lumina chioara, de la Universitate. Noi sa fim sanatosi (dar nu la cap). La multi ani!

Am dat textului meu acest titlu straniu, care ma emotioneaza enorm, pe care l-am copiat cu nerusinare de pe coperta cartii scrise de Erich Von Daniken, pentru ca in ultimul timp am decis sa nu mai scotocesc atata in trecut – o pasiune de-a mea-, ci sa ma apuc sa escavez si prin negura viitorului, acel ceva pentru care s-a inventat cuvant, dar care totusi nu poate fi cuprins in imagini limpezi. Acel ceva pe care obisnuim sa-l desenam cateodata in tuse stangace si tremurande, de pictor orb. Ceva ce nu putem atinge, dar care miroase atat de ademenitor a speranta, caci altfel n-am reusi cu niciun chip sa traim pentru el, pana la el.

Imi amintesc de vremurile in care se imbulzeau in fata mea ani viitori navalnici, plini de evenimente pe care singura le asezasem pe fagase temporale asa cum credeam eu ca le-ar fi rostul firesc.
Aveam 10 ani si eram saraca in trecut  – deci nu aveam materie prima de scotocit – asa ca ma zgaiam la viitor cu ochi obraznici si-i dadeam forma pe care nu ca mi-as fi dorit-o, pentru ca nici nu stiam, pe atunci, ce-mi doresc, dar viitorul meu avea chipul si asemanarea nazuintelor ce-mi fusesera inoculate in suflet inca din ani si mai fragezi, pe cand pieptanam papusi, bateam baieti si marea mea satisfactie era sa-mi cumpar singura prajituri. (Acum, daca stau bine sa ma gandesc, tot asta a ramas marea mea satisfactie.)

Deci, cand aveam 10 ani, mi-era foaaarte clar cum va arata viitorul meu: ma voi duce la facultate si voi invata bine, ca sa ajung doctorita. Apoi, la 20 de ani, ma voi marita, iar la 21, niciun an mai devreme sau mai tarziu, voi face un copil.
In inchipuirea mea, apropierea anului 2000 ma speria de moarte. « Noi in anul 2000, cand nu vom mai fi copii… » Cantecul asta tembel ma facea sa intru in panica, pentru ca niciodata imaginatia mea nu putea ajunge pana acolo, pana in indepartatul an 2000. Mi-era destul de limpede ca nu voi mai fi copil nici la 20 de ani, varsta programata pentru maritis, dar sa-mi spuna cineva, chiar si pe note, ca intr-un an anume, culmea, cel mai inspaimantator, copilaria mea va fi de domeniul trecutului, era prea de tot!

Ani la rand am privit anul 2000 ca pe o apocalipsa, ca pe o moarte. Oricum, conform planului meu de vietuire, pana la venerabila varsta de 27 de ani le-as fi facut deja pe toate, deci la ce bun sa mai traiesc? (Cand aveam 10 ani batranetea era pentru mine un concept pe care nu-l puteam intelege cu niciun chip, sa-mi spui ca voi avea, intr-o zi, 70 de ani, era ca si cum ai sustine ca la un moment dat ma voi transforma in viezure. Si eram desteapta, stiam ca nu am cum sa ma transform in viezure. Niciodata.)
Dar uite ca viitorul croit atunci de mine, dupa pattern-urile descoperite in carti de povesti, nu seamana neam cu viitorul pe care am apucat deja sa-l traiesc.
Caci au venit si anii 2000 si n-am murit, slava Domnului! Iar la 20 de ani, desi aveam iubit, nu m-as fi maritat nici sa ma pici cu ceara, doar trebuia sa termin intai facultatea! De Instalatii, pentru ca Medicina am abandonat-o inca din faza de proiect, in clasa a X-a, cand dupa un sir de meditatii plictisitoare mi-am dat seama ca nu-mi place chimia de nicio culoare, iar cand mi s-a luat sange pentru analize, aproape ca am lesinat uitandu-ma spre eprubeta vampir.

Anii au zburat, si fascinatia mea pentru viitor a scazut considerabil, pentru ca incepusem sa strang destul trecut caruia sa ma dedic zi si noapte, in poezii si jurnale cu cheita. Aveam deja destule iubiri dupa care sa plang, regrete care sa ma tortureze, prietene pe care sa le barfesc, examene pe care sa le comentez si petreceri de pomina de care sa-mi aduc aminte, in gasca, la alte petreceri si mai nebunesti.
O vreme am dat uitarii viitorul, pe care-l mai incropeam, ocazional, din franturi de nazuinte frivole gen « hai ca poate ma suna », din certitudini turistice – adica bilete de vacanta pe care mi le cumparam in avans -, si din aspiratii de cariera destul de fragile, niciodata pe masura ambitiilor pe care le vedeam crescand in mintea tinerilor din jurul meu.

Pentru ca iminenta mortii sa nu ne sperie intr-atat incat sa ne traim prezentul terifiati, viitorul e musai sa fie de nepatruns. Mai incercam noi una, alta, mai calarim pe horoscoape viteze ce se lauda ca lumineaza in bezna lui « ce va fi », dar nu reusim decat sa penetram superficial un scut rigid, facut anume sa ne protejeze mintea si sufletul, invelis alcatuit din iluziile noastre si din speranta densa, fierbinte, clocotitoare. Si, chiar daca nu recunoastem, nici nu dorim sa stim mai mult.
Am inceput de curand sa urmaresc un serial ravasitor, Flash Forward se numeste, poate Ionut va povesti mai multe despre el, ca este mai talentat decat mine cand vine vorba de cronici de film. Dar ideea, pe scurt, este urmatoarea: oamenilor li se ofera, in masa, posibilitatea de a vedea ce se intampla in doua minute ale vietii lor, pe care urmeaza sa le traiasca peste 6 luni. Unii se vad facand lucruri obisnuite, altii descopera in viata lor viitoare oameni pe care inca nu i-au intalnit, altii se vad divortand, suferind, iubind pe altcineva…. Unii nu se vad pe sine deloc, si asta ii sperie ingrozitor, caci ce poate insemna nimicul cand vine vorba de viitor?…

Pe mine acum, fara sa am (ne)sansa sa patesc ca in Flash Forward, ma stapaneste trista aroganta de a crede ca nimic spectaculos nu-mi este rezervat. Plus ca am trait deja cateva viitoruri si niciunul nu s-a potrivit cu ce visasem inainte despre el, realitatea, in majoritatea cazurilor, aratandu-se dezamagitoare in raport cu visul.
Dar, pe undeva, daca racai pojghita de incapatanare si obraznicia cu care il acuz pe Dumnezeu ca gata, stiu ca nu mai are asi in maneca, pe care poate sa mi-i arate cand vigilenta resemnarii mele slabeste, cu care sa ma surprinda si sa rastoarne cursul tern al destinului meu, gasesc acolo pulsand speranta intr-o minune. Vad inca in viata, desi intr-o nedreapta agonie, firava nadjde intr-o mare iubire ce inca ma asteapta s-o traiesc, ghicesc cum se indrepta spre mine pasii omului de care ma voi indragosti adanc si definitiv, si care ma va iubi, la randu-i, pana la moarte. Daca dau la o parte valul de cinism si blazare pe care-l port zilnic, cu obida musulmana, aproape ca simt mirosul dulceag al bratelor in imbratisarea carora ma topesc, numar, printre lacrimi binecuvantate, bataile inimii pruncului meu nenascut, culeg apoi dragoste din ochii lui caprui si mari, ca ai mei, aud rasetele de cristal ale familiei mari si fericite dupa care tanjesc.

Dar… cine poate sti?

Marele defect al viitorului e ca se lafaie pe cate o felie mai generoasa sau mai modesta de viata, dandu-ne falsa iluzie ca l-am putea controla in totalitate sau, si mai grav, aerul fatalist de a crede ca orice am face si oricum ne-am suci, el ne asteapta implacabil, in forme rigide, daltuite de un Creator semet si neinduplecat.
Si-atunci, ne multumim cu amintirile. Amintiri despre toate cate au fost, dar si amintiri despre ce va fi sa fie, imagini ale destinului nostru inca netrait, franturi din filmul fericirii care sigur va veni.

“Cine poate merge ar trebui sa mearga, cine poate dansa ar trebui sa danseze, cine poate zbura ar trebui…”

… sa zboare. Si « cine poate iubi ar trebui sa iubeasca », adaug eu replicii minunate din filmul « Skellig », pe care tocmai ce l-am vazut si pe care il recomand acum, in prag de tandre sarbatori de iarna. Nu ruleaza pe marile ecrane de la noi, din cate am inteles filmul a fost lansat direct pe DVD, dar prin metode mai « neconventionale » poate reusiti sa-l vedeti, si sa va bucurati, si sa va emotionati, asa cum am facut-o eu.

Ecranizarea dupa un roman de David Almond este povestea unui pusti de gimnaziu care tocmai se muta cu familia lui intr-o casa darapanata, in magazia careia il intalneste pe Skellig cel nascut odata cu pamantul, un om cu aripi, « ceva ca o pasare si ceva ca un inger », dupa cum se descrie insusi personajul magistral intruchipat de Tim Roth.

Ingerul Skellig – caci mie imi place sa cred ca e un inger – e bolnav, murdar, slabit, morocanos si pare ca si-a uitat menirea. Pe de alta parte Michael, pustiul care-l descopera in dugheana parasita de langa casa, e sfasiat intre dorinta de a-l determina pe omul pasare sa vrea sa redevina ce-a fost odata si neputinta de a-si ajuta sora nou nascuta, pe moarte din cauza unei afectiuni cardiace.

Tristete, speranta, prietenie, dragoste, devotament, vinovatia de a se fi simtit gelos pe sora lui nenascuta, dar si caldura si bucuria de a face fapte bune, de a-si regreta in cele din urma pornirile egoiste, toate aceste sentimente contradictorii incap in sufletul urias al unui baietel aparent firav, rol interpretat cu farmec si sensibilitate de Bill Milner, un foarte tanar, dar deja titrat actor englez (mereu ma minunez cum de pot unii copii sa fie atat de buni actori).

Cea mai incantatoare scena din film este cea in care Skellig, inainte a de a zbura definitiv intr-o lume nestiuta, ii priveste pe Michael si pe prietena lui, copiii care-l ajutasera sa se faca bine, si le spune, cu ochi scaldati in lacrimi, ca sunt doi ingeri. Caci suflet de om, de pasare maiastra sau de inger – totuna, atunci cand iubirea si prietenia iti dau aripi sa faci lucruri minunate, pentru care nu te-ai fi crezut niciodata suficient de puternic.

Un film ce-i seamana oarecum lui « Skellig » ar fi mult mai celebrul « Michael », cu John Travolta, insa indraznesc sa afirm ca cel din urma, desi cu un script adorabil si infinit mai bine promovat, la vremea lui, de masina de blockbustere de la Hollywood, e intrecut in candoare de maniera subtila si rafinata prin care pelicula britanica construieste decorul magic al dezvaluirii unor deloc sofisticate, dar pretioase lectii de viata.

Azi, in prag de seara a lui Mos Nicolae, nu stiu ce mi-a venit sa vizitez hipermarketul din cartierul meu (am luat masina, am condus cinci minute si am cautat o jumatate de ora loc de parcare, desi s-a inventat si mersul pe jos, fata de care am dezvoltat, insa, o aversiune periculoasa).
Sunt epuizata. E totusi un sport extrem sa mergi prin magazine in perioada asta din an, mai ales cu pretentia de a si cumpara cate ceva. Numai ca eu am ales sa merg asa, fara tinta, doar sa casc gura, caci cadouri am cumparat din timp, la ore mai putin aglomerate. De fapt, aveam o intalnire la o cafea, am ajuns mai devreme, si m-am lasat purtata de puhoiul de oameni printre standurile burdusite cu marfa gatita de sarbatoare, ambalata sclipicios, sa-ti ia ochii. M-a luat ameteala printre muntii de Mos Craciuni de ciocolata, globuri pestrite, brazi de plastic si suvoaiele de lume bezmetica, asa ca m-am retras grabnic din viitura, cautand o zona mai aerisita. Mi-am mai tras sufletul langa detergenti (se pare ca spalatul rufelor nu e prioritar zilele astea) si la raionul cu televizoare – parca nici electrocasnicele nu se mai vand asa frenetic in ultimul timp, stocul de plasme se pare ca a fost asigurat prin trendul de Craciun de acum vreo doi ani, cand toti isi faceau credite ca sa-si puna in sufrageriile mici ecrane uriase, la care sa se holbeze de la 2 metri distanta pana la canapea. Acum, gol la televizoare, insa pe toate ecranele parasite rula simultan un clip decoltat si zgomotos cu Beyonce, asa ca am fugit catre standul librarie. Liniste, dar totusi trista atmosfera si acolo, nimeni nu rasfoia nimic, nicio coperta nu parea destul de-mbietoare pentru cei care pareau ca sunt in cautarea unui cadou, nu mai e de bon ton sa oferi carti de sarbatori.

Plasata astfel la o confortabila distanta de balamucul din centrul magazinului, m-am apucat sa scanez continutul carucioarelor incarcate pana la refuz, aliniate in cozile enorme de la case. Mos Nicolae ne va aduce, anul acesta, muult whiskey. Si baxuri de vin ieftin. Si apa minerala, pentru sprit. Carne macra, mici la casoleta, roti de cascaval, pantofi de scai si pijamale de finet, ca erau reduceri. Ma asteptam sa vrea sa aduca si multe portocale, si banane, ca pe vremuri. Acum sunt la discretie, nu trebuie sa mearga pana in Africa dupa ele. Dar nu, copiii de azi stramba din nas la fructe, vor napolitane cu ciocolata, oua cu surprize, pufuleti si biscuiti. Plang in fata unor figurine japoneze cu design grotesc, utilitate indoielnica si pret piperat. Parca si Barbie imi pare mai simpatica acum, desi n-o puteam suferi, insa dupa invazia de bakugani, monstri spatiali si alte aratanii, mi-am mai revizut sentimentele fata de ea.

Si am mai observat ca hartia lucioasa, ornata cu stelute si fulgi de nea, nu prea are cautare, insa dispar de pe rafturi, cu viteza luminii, pungile speciale pentru cadouri, mai toate urate si indecent de scumpe. Nu se mai poarta sa faci daruri ambalate in hartie fina, frumos colorata, ornata cu pampon. Acum trantesti ploconul intr-o punga chicioasa, cu « La multi ani ! », poze cu pisici, ciorchini de globuri sau imprimeu cu lalele, si gata, te-ai achitat onorabil de momentul festiv. Iar sticla de whiskey cu doua pahare cadou – super oferta! – nici nu are nevoie de ambalaj special, caci e fixata intr-un carton tare, impozant, prevazut cu maner din plastic.

Dupa scurta plimbare sunt trista si obosita si melancolica. Am fost unde se fac cumparaturi si n-am cumparat nimic, eu, care altfel ador shoppingareala. Azi insa nu stiam cum sa ies mai repede de la mall, am baut cafeaua pentru care ma dusesem, am spus ca ma doare capul – si chiar ma durea! – mi-am fumat tigara de care iar planuiesc sa ma las, si am zbughit-o spre casa. Si mi s-a facut un dor amar de sarbatorile copilariei mele, de zapada, de parfumul irezistibil al mandarinelor cu coaja creata, de bananele verzi puse din vreme in camara, la copt, de lingourile de ciocolata chinezeasca pe care le primeam cand ma duceam s-o colind pe vecina darnica si bogata de la etajul 2.
Si asteptand la semafor, intr-un trafic deja infernal, mi-am amintit cu lacrimi mari si limpezi, de manusile cu un deget, groase si pufoase, tricotate de mamaie, de cartile de povesti legate cu funda mare si rosie, de bradul musai inalt pana in tavan, de jucariile pe care Mosul mi le aseza sub pom impachetate in cutii vesele, ce zornaiau – « Oare ce-o fi aici?? » - a nerabdare si a surpriza.