Alina Grozea

Aş vrea să scriu cât de tristă sunt, dar nu pot, parcă mi-e teamă să nu atrag asupră-mi şi mai multă tristeţe.
Chiar mă gândesc că ar trebui să mă şi comport pe măsura tristeţii mele, dar pe cât mi-e de simplu să mă lamentez din dragoste pentru diferiţi indivizi, pe atât mi-e de greu să abdic acum de la optimism, de la măcar aparenta încredere că bunicii mele îi va fi bine. Mă gândesc că nu e o formă de negare, ci una de luptă cu o realitate care ne-a luat familia la trântă pe nepregătite. Şi atunci mă bucur, şi azi râd zgomots ştiu eu de ce – pentru că Puica, bunica mea, a mâncat o supă. 
(Cu ani urmă nici nu mă lăsa să-i zic bunica, iar dacă o alintam, în glumă, “mamaie”, se supăra rău, spunea că ea e tânără, cum să-i zic eu mamaie?!)
Pentru mine e o victorie, e un semn bun s-o văd că după un infarct atât de grav mănâncă cu poftă, zâmbeşte şi vrea s-o dau cu ruj, ca să n-o vadă doctorul nearanjată. Ea nu renunţă, deci nici eu n-o să renunţ. Şi de-aia nu plâng (decât un pic seara, pe ascuns), de-aia mă împopoţonez cu toate elasticele de păr, şi inelele, şi brăţările de plastic primite de la ea, de-aia nu capitulez definitiv în faţa tristeţii şi a fricii că o pierd. Pentru că mi-a promis că trăieşte până cel puţin la 88 de ani (acum are 81). Şi vreau, şi trebuie, şi se va ţine de cuvânt!

Vremea a înnebunit de tot şi eu o dată cu ea, pentru că ba ninge, viscoleşte, şi e ger de zici că se apropie Crăciunul, nu Paştele, ba iese câte-un soare nesimţit, care străpunge jaluzelele şi mă scoală cu « noaptea »-n cap, cum s-a întâmplat sâmbătă.
E evident că aceste schimbări climatice bruşte nu au origini prea sănătoase, adică se pare că, din cauza încălzirii globale şi rarefierii stratului de ozon, prin unele părţi friguroase de glob au început să fie zgândăriţi nişte gheţari care cică ar fi trebuit să stea la locul lor, intacţi, milioane de ani de acum încolo. Dar ei nu, au obosit, se topesc, şi stârnesc astfel valuri de crivăţ care generează frumoasele ninsori de primavară-vară.
Aşa am înţeles eu fenomenul, dacă lucrurile or sta altfel, aştept oameni mai deştepţi ca mine să mă lămurească.

Acestea fiind zise, recunosc acum că trendul ecologist pe mine nu m-a convins, nu am crezut în el, mania salvării planetei nu mi-a dat niciodată transpiraţii reci. Însă am avut grijă tot timpul să nu iau zeci de pungi de plastic de la supermarket dacă aveam în geantă una de pânză, pe care o port tot timpul cu mine, sunt atentă să nu uit lumina aprinsă în camere goale, opresc apa de la robinet, ca să nu şiroiască aiurea în timp ce mă spăl pe dinţi, iar când merg la grătar în pădure nu las nicio sticlă de cola aruncată pe jos. Dar toate astea le fac dintr-un bun simţ elementar, din respect pentru munca mea sau a altora, şi nu străbătută de fiori ecologişti.

Singurul avânt eco l-am avut când s-a pus problema sortării gunoaielor, dar m-am dezumflat repede. Am văzut şi eu în străinătate cum în fiecare curte sunt câte 3 ghene, fiecare pentru alt tip de deşeu. Nu mi-ar fi greu să fac asta, dacă aşa trebuie şi e bine, dar mi se pare stupid să pretinzi populaţiei să-şi sorteze gunoiul pe care apoi tu, firmă de salubrizare, îl descarci tot în aceeaşi groapă unde zac amestecate, într-un morman enorm, şi resturi menajere, şi sticle, şi hârtie, şi plastic. Deci e tot moda românească de a prelua forma, fără a stăpâni fondul, de a face lucrurile pe jumătate, de ochii lumii, doar pentru a crea o imagine «corectă». Eficienţa actului în sine, mai precis lipsa ei nu este importantă, important e să vadă nemţii ca şi noi avem pubele colorate şi frumos inscripţionate.

De frica unei tragedii care, dacă nu ne mai rabdă pământul ăsta, tot se va întâmpla până la urmă – în zece sau într-o mie de ani, nu se ştie – nici Hollywood-ul nu sta degeaba şi inventează nişte scenarii apocaliptice de-ţi îngheaţă sângele în vine. Am văzut «The Book of Eli », cu Denzel Washington, şi “The Road”, cu actori pe care eu nu-i ştiu (A, ba da, era şi Charlize Theron pe acolo…) şi ambele filme tratează, unul mai dinamic şi tezist, altul mai romanţios, urmările aceluiaşi fenomen: cum la un moment dat, când ne aşteptăm mai puţin, planeta face «Bum!», civilizaţia, aşa cum o ştim noi, este spulberată, iar mâna de oameni care nu pier în urma calamităţii ajunge la cheremul instinctelor primare de supravieţuire, cei mai puternici călătoresc fără ţintă în căutarea ultimelor resurse de hrană, încearcă să nu-şi piardă sufletul şi credinţa, iar cei mai slabi aşteaptă să moară sau se mănâncă între ei.
Printr-un exerciţiu masochist de imaginaţie m-am gândit, urmărind aceste filme, ce aş face eu dacă s-ar întâmpla în realitate aşa ceva şi dacă m-aş număra printre ghinioniştii supravieţuitori. După cum pun problema, cred că mi-am dat şi răspunsul…
Totuşi, sper ca-n timpul vieţii mele şi a copiilor mei să fim cruţaţi de efectele vreunui dezastru natural. Însă fulgii veseli de zăpadă, care cad în miez de martie, nu prevestesc nimic bun…

Cand in viata altora au loc evenimente stanjenitoare, ridicole sau chiar violente, comentariile noastre sunt ferme si adesea neiertatoare. In locul nefericitilor pusi in fata faptului neplacut si implinit, noi am fi reactionat, sigur, altfel. Mai intelept, sau mai diplomatic, sau mai curajos. Problema e ca uneori se aliniaza nefast planetele si suntem pusi chiar noi in situatii pe care odinioara, intamplate altora, le disecam cu maxima obiectivitate.
Daca palaria e pe capul altuia, stim exact cum ar trebui sa stea. De la cazuri clasice – el o bate, iar ea ar fi trebuit sa fuga mancand pamantul, imediat dupa prima palma, si pana la frecventele situatii cand iti dai cu parerea despre situatia in care ai fi martor la o hotie de buzunare (Bai, daca eu as fi vazut cand ii taie geanta aleia, as fi avertizat-o!), toti stim cum ar trebui procedat.

Eu am invatat, pe pielea si pe inima mea, ca cel mai dificil mi-e sa respect chiar sfaturile pe care le ofer, cu generozitate, celor dispusi sa ma asculte. Asta nu inseamna ca nu cred in ele, insa atunci cand esti prins la inghesuiala de metehnele propriului destin, observi ca reactiile emotionale spontane nu se supun defel deciziilor rationale care altfel ar functiona de minune – dar pe tarlaua altui individ.
Ce simplu e sa judeci obraznicia si imoralitatea statutului de amanta, pana cand nu devii chiar tu una, la fel de fraiera si de indragoastita precum cea in care aruncai mai deunazi cu pietre, si la fel de incapabila de a te desprinde dintr-un tip de relatie careia i-ai intuit, in mii de alte cazuri, finalul dureros.

Ce comod e sa fii – doar in imaginatia ta – nevasta sigura pe sine,  cu o de neclintit tarie de caracter, care se retrage demn si aristocratic din ecuatie, cand afla ca nesimtitul de sot are o amanta. Partea proasta e ca una-i sa citesti scenariul si alta e sa-l traiesti; s-ar putea sa descoperi cum, in ciuda personalitatii tale cu pedigree domnesc, in momentul in care-ti surprinzi consortul incolacit pe o alta duduie, te transformi brusc intr-o Oana Zavoranu isterica si razbunatoare. Si ai fi de condamnat? Cred ca nu. Mi se par infinit mai penibile si enervant de ipocrite femeile care sustin ca ele s-ar comporta ca niste doamne in orice situatie, si nimic pe lumea asta, nicio umilinta, nicio nedreptate, nu le-ar face sa abdice de la caracterul lor ales. Ei bine, nu le cred.

Cum nu-i cred, la polul opus, pe curajosii din fotoliu. Adica, te uiti la televizor, vezi jaful din tramvai sau incaierarea din strada, si incepi sa te lauzi: “Pai eu, daca eram acolo, faceam si dregeam, muream cu dobitocul de gat, avertizam femeia ca un tip mai bronzat ii taie geanta, ma bagam intre cei doi malaci, ii desparteam cu forta bratelor si cu argumentele mele hipnotizante, si nu se mai ajungea la crima!”

In primul rand ca, daca nu ai fizicul lui Van Damme si ceva experienta in lupta de strada, sa intervii doar dand din gura, in situatii violente, mi se pare un act prostesc si, deseori, sinucigas. Niciodata sa nu crezi ca desparti cu vorba buna doi batausi nervosi, sau ca, daca dai lectii de morala ciorditorului din autobuz, el isi va retrage mana din poseta acelei doamne dragute si-si va face autocritica. Sa nu te bagi poate fi, oricat de revoltator de las ar suna in teorie, decizia cea mai buna. Asa sunt bune sanse sa nu ingrosi tu randul victimelor, si sa-i lasi pe altii, care chiar au abilitati in a dezamorsa conflictul, sa “se bage”. Un telefon discret la 112 ar fi singurul lucru care ar sta, cred, in puterile mele… 
Eu am realizat pana la urma, desi inca mi-e greu sa ma obisnuiesc cu ideea, ca nu-mi pot anticipa corect propriile reactii, in absolut nicio situatie, oricat de rigide mi-ar fi principiile de viata, oricat de simplu mi-ar fi sa rezolv un puzzle al unui destin care nu-mi apartine. Pentru ca atunci cand vine vorba de noi insine, oricat de limpezi ni s-ar arata lucrurile in teorie, practica ne omoara, sau, de fapt, nu ne lasa mereu sa traim asa cum altii au decretat de pe margine ca e frumos, corect sau perfect moral.

De două ori pe an, la începutul primăverii şi la sfârşit de toamnă, eu îmi fac curat în dulap. Adică pun pe raftul de sus puloverele şi pe cel mai la-ndemână tricourile, sau invers, în funcţie de anotimpul ce stă să vină. Treaba e migăloasă tare, căci după cele câteva luni de la ultima rearanjare, dressingul meu arată de parcă ar fi nimerit în mijlocul unui taifun. Plus că mereu e plin ochi, deşi mi-am făcut de comandă unul înalt cât toate zilele şi lat cât întreg holul. Şi, în ciuda faptului că port mereu aceiaşi blugi şi schimb vreo trei bluze, lăsând celelalte haine să lâncezească de la un sezon la altul, mă plâng mereu, tipic feminin, că n-am cu ce să mă îmbrac.

Partea cea mai enervantă e când încep să le iau la îmbetit, pe fiecare în parte, şi constat că anul trecut mi-am cumpărat o frumuseţe de rochie de care am uitat cu desăvârşire şi pe care am azvârlit-o, cu eticheta netăiata, undeva într-un fund de raft. Descopăr că am pantofi cu toc, înfloraţi, pe care îi ador, şi nu i-am purtat decât o singură dată-n viaţă, la lansarea Celor mai frumoase iubiri. Realizez că în frenezia sesiunilor mele de shopping obsesiv-compulsiv am adunat de-a lungul anilor o grămadă de boarfe pe care nu le las să moară, dar care nici nu mă lasă să trăiesc, în sensul că eu nu mă-ndur să le-arunc sau să le dau de pomană, iar ele îmi burduşesc inutil şifonierul an după an.

Azi însă am tăiat în carne vie (a mea) şi am înălţat lângă dulap un dâmb de bluze, paltoane vechi şi ghete demodate, pe care intenţionez să le dăruiesc unor fete care chiar au o grămadă de probleme existenţiale, mai puţin asta cu «Of, unde mai îndes eu acum toate hainele astea?!»
Şi recunosc că, imediat după ce am luat generoasa decizie, mi s-a strâns sufletul la gândul că voi renunţa definitiv la tricoul meu roz, cu imprimeu broască, pe care-l îmbrăcam acum 5 ani cu un soi de mândrie ghiduşă, că nu voi mai împături aproape cu evlavie o rochiţă cu pătrăţele alb-portocalii, pe care până acum obişnuiam să o şi calc, aşa, degeaba, căci ştiam că n-o voi mai purta în veci, că-mi va fi dor de paltonaşul meu gri, cu blăniţă spicată, pe care-l am din ultima iarnă de facultate – oh, Doamne!, deci de mai bine de 13 ani!

Iar cel mai tare mă va durea despărţirea de nişte ciubote cu vârful excesiv de ascuţit, care se purtau în draci acum câţiva ani şi care acum îmi par extrem de caraghioase. Mă obişnuisem să le şterg de praf, să le admir (deşi-mi plăceau tot mai puţin, că li se dusese rău vremea), şi să le pun la loc în cutie ca pe nişte obiecte de colecţie, care şi-au pierdut de mult utilitatea, dar de care m-am legat sufleteşte într-un fel absurd. Nu, n-am fost încălţată cu ele la nicio întâlnire de amor care să-mi fi rămas scrijelită în memorie, nu mi-au purtat noroc la niciun examen, doar că şi după atâta amar de vreme miros îmbietor, a piele de calitate, şi mă-nduioşează amintirea zilei în care le-am cumpărat – eram nespus de mândră de achiziţia mea, ştiam ca-n tomna aceea o să fiu – şi am şi fost – cea mai trendy fată din Bucureşti.

Şi uite aşa, în clipele când îmi trăgeam sufletul între despăturit, împăturit la loc, debarasarea cu greu de lucrurile prea vechi, prea urâte sau prea strâmte şi cocoţatul pe scaun în vederea alinierii lâneturilor pe raftul de foarte sus (că doar gata, vine primăvara!), am încercat să-mi fac o destul de rudimentară analiză psihologică: sunt zgârcită sau sunt sentimentală?
N-am reuşit să-mi răspund clar, poate şi una, şi alta, însă am scotocit imediat prin minte după un gând reconfortant, care să-mi înlăture din stresul despărţirii de ţoalele uzate fizic dar, mai ales, moral. Şi l-am şi găsit: dacă renunţ acum la tot ce sigur n-am să mai port, o să-mi rămână o groază de loc în dulap pentru achiziţii proaspete, de primăvară –vară 2010! Molule, păzea că vin! :)

Vineri am fost la teatru, după o lungă absenţă de prin sălile pe care le vizitez ruşinos de rar. Spun «ruşinos», pentru că de mine mi-e ruşine în primul rând, şi mai ales de promisiunile pe care mi le fac, de fiecare dată când ies răvăşită de emoţie dintr-o sală de teatru, şi anume că de acum încolo n-o să mai ratez nicio stagiune, ca o să merg în fiecare săptămână la câte o piesă. Ei bine, de la ultima promisiune grosolan încălcată au trecut doi ani. De aceea, am acceptat chiar cu entuziasm invitaţia unei prietene de a merge la Bulandra să vedem Oblomov, piesă în două acte, întinsă pe nu mai puţin de 4 ore. Un coleg binevoitor chiar m-a sfătuit ghiduş să-mi iau ceva de citit la mine, să nu cumva să mă plictisesc. Ei, bine, cele patru ore de pură dramă rusească nu m-au plictisit deloc. Am savurat chiar şi pauza de 15 minute, ritualul statului la coadă pentru covrigei şi cola de 4 lei sticla la juma’ de litru. Dar nu-mi pare rău de banii cheltuiţi în teatru, jur, mă oftic mult mai vârtos când merg la film şi dau sute de mii pe floricelele lor sleite, după care, de fiecare dată, mi se face rău.

Dar să vă povestesc niţel despre piesă.
Oblomov Ilia Ilici e un boier blazat, înglodat în datorii, pentru care viaţa e o povară. Şi prieteni, şi duşmani încearcă să-l salveze din letargia lui, dar delăsarea moşierului e fermă, şi are rădăcini sufleteşti adânci. O tristeţe amară răzbate de sub replicile fin ironice ale celui care asortează propriului trup neputinţa spiritului. Căci cei din juru-i, cu existenţele lor terne, cu ambiţiile lor meschine, sunt oricum mai adormiţi decât el, care măcar doarme toată ziua. O singură motivaţie, cea mai puternică dintre toate, i-ar putea aduce un rost pentru curgerea egală a zilelor şi-un licăr de lumină în inimă, dar Oblomov e de neclintit în a accepta o fericire, crede el, nemeritată. «Viaţa asta e aşa grea, că nici nu te lasă să trăieşti», spune cu un haz amar omul leneş pentru care nici muzica, nici arta, nici măcar iubirea venită ca un miracol nu-i stârnesc puteri pe care el crede că nu le mai are, pe care, de fapt, nu le mai vrea.
Calitatea adaptării romanului lui Goncearov nu ştiu s-o apreciez, recunosc, pentru că spre ruşinea mea n-am citit cartea. Dar cum v-am mai spus, piesa nu m-a plictisit nicio clipă, deşi lentoarea personajului principal e molipsitoare exact în pasajele din poveste când pare că aşa trebuie să fie, pentru ca privitorul să se lase, pe de-a-ntregul, cuprins de atmosfera prăfuită a dramei ruseşti. Mihai Constantin e magistral în rolul lui Oblomov, semn al unei evidente maturizări artistice, de la partitura hazoasă din Liceenii şi până la maratonul interpretativ dintr-o piesă de asemenea calibru.
Dacă vă e dor de ei, iar mie mi-a fost, îi puteţi revedea în Oblomov pe Ion Besoiu, Sebastian Papaiani şi, fugar, pe Irina Petrescu.
Oblomov, în regia lui Alexandu Tocilescu a câştigat, în 2004, premiul pentru cel mai bun spectacol al Galei Uniter, iar Mihai Constantin a cules toţi laurii rezervaţi celui mai bun actor, în 2003. Şi, deşi am ajuns în 2010, piesa încă umple sala de pe lângă Grădina Icoanei, semn că farmecul teatrului clasic e departe de a se fi pierdut…

Urare de Valentine’s Day:
Iubiti-va mult
si multiorgasmic!

La un post de televiziune roz, cu aripioare, foarte feminin, am dat intr-o seara spre noapte de o bucata de emisiune care m-a oripilat. Nu dau vina pe post, el a difuzat programul «educativ» intr-un interval orar permis de lege, eu cu producatorii acestui tip de emisiuni am ce am, mai precis cu cei care dintr-un noian de posibile raspunsuri la intrebarea «ce emisiune sa mai inventam ca sa se uite lumea?» il aleg pe asta: «pai una despre cum se face sex». N-am vazut emisiunea de la inceput (slava Domnului!), dar cand am ajuns cu butonatul telecomenzii la ea, pe ecran se lafaia o doamna intre doua varste, usor supraponderala, imbracata ca o gospodina, care povestea pe un ton sfatos, cu tonul intelept al omului care le stie pe toate, despre tehnicile proprii de masturbare. Am crezut ca n-aud bine, desi ma prinsesem ca emisiunea are ca tema resuscitarea vietii sexuale – cum s-o faci sa fie cum fuse odata – , iar imaginea aceea era de un grotesc absolut. Montajul dezvalurilor acelei cucoane a fost unul amplu, caci printre alte calupuri cu personaje filmate in timp ce-si dau cu parerea despre cum sa ai un orgasm viguros, erau difuzate imagini cu tanti asta, asezata cuminte pe un scaun, care tinea neaparat sa ne informeze de cand, cum, cu ce ustensile, si de cate ori pe saptamana face ea dragoste cu persoana la care tine cel mai mult pe lumea asta, vorba lui Woody Allen. Nu vreau sa fiu inteleasa gresit, n-am crescut intr-un pension si n-am nicio problema cu tema masturbarii – sunt de acord ca 90% dintre oameni o practica si 10% nu recunosc, asta ca sa preiau o statistica amuzanta din revistele (prea) decoltate, dar acel filmulet avea ceva ilar si respingator in acelasi timp. Pana la urma am inteles ca madam’ asta era un soi de specialist in terapie de cuplu, si aplica regula exemplului personal pentru a obtine, pare-mi-se, credibilitate in fata celor care veneau sa-i ceara sfatul.

Printre acestia, doi soti, nu foarte tinerei, nu foarte frumusei, cu probleme mari de tot la orizontala. Cica ei se iubesc ca la-nceput, dar el nu-i mai alinta sanul cum o facea, iar ea il priveaza, din ce in ce mai des, rusine sa-i fie, de deliciile sexului oral. Pana m-am dezmeticit eu, camera a executat un focus pe recuzita: cei doi, usor stanjeniti, primisera spre analiza si practica un penis urias, din plastic verde fosforescent, si o reproducere cauciucata a organului sexual feminin. Apoi, doamna expert in autosatisfacere a inceput in vazul lumii sa mangaie, sa apese, sa rasuceasca obiectele cu pricina, explicand, cu acelasi glas suav, ce si cum trebuie sa faca el si cu ea pentru ca proximele momente de amor sa nu mai fie ratate. Parca era o emisiune culinara, conversatia era de o naturalete care, paradoxal, imi suna extrem de vulgar.

Eu ma consider un om deschis la minte, fara prejudecati inutile, dar acest firesc televizat al etalarii unor disfunctionalitati intime recunosc ca m-a stanjenit. Plus ca ma enerveaza la culme cei care vor sa fie si cu slanina-n pod (ma rog, aici stiam si alta varianta…), si cu sufletu-n rai. Nu stiu cum sa spun mai pe ocolite, dar daca vrei sa-ti insusesti arta felatiei, mai bine urmaresti un film porno, cinstit, care nu se pretinde altceva decat e, si n-ai decat sa repeti tehnicile erotice in intimitatea casei tale, nu sa dezmierzi, la tv, un vibrator viu colorat, sub ochii ingaduitori ai profesoarei de sex si sub privirile mele siderate. Plus ca imi permit sa contest eficienta demersului televizat, imaginile alea erau cel mult caraghioase, nicidecum excitante si, cu atat mai putin, educative. Nu ma intereseaza viata sexuala a niciunui cuplu american obscur, si ca sa fiu rea pana la capat, deloc ofertant din punct de vedere estetic. De ce fac sau nu fac dragoste doi insuratei uratei nu e problema mea, dar se pare ca a altora e, din moment ce se produc emisiuni de acest tip. Poate sunt eu prea conservatoare, insa din punctul meu de vedere problematica sexuala nu trebuie extinsa in afara peretilor propriului dormitor, a discutiilor cu cea mai buna prietena, sau, daca este cazul, nu trebuie sa depaseasca spatiul ferit de ochii publici al unui cabinet de consiliere maritala. Pentru ca imi place, vreau sa cred ca mai exista conceptul de intimitate. Sau, gata, trebuie sa scoatem cuvantul asta din dictionar?

Acum ceva vreme am apelat-o pe messenger pe o amică de-a mea cu un trecut apropiat cam tumultuos. Adică o căsnicie recent distrusă (pentru că aşa a vrut el), nişte vise comune destrămate, mă rog, o gamă de întâmplări ale căror istorisiri îmi izbesc atât de des urechile în ultima vreme, încât suferinţa din dragoste a devenit aproape un clişeu cotidian, cam toate poveştile cunoscuţilor mei sunt triste, sunt despre singurătate ori despre neîmpliniri în amor, toţi se zbuciumă, cauta şi nu găsesc, renunţa la ceva, pierd câte ceva… Iar eu simt că aparţin dureros acestui lot de semeni ai mei care orbecăie pe drumuri rătăcite, înfundate, care plutesc în derivă pe mări tot mai învolburate, aparent fără liman.

Dar să revin la sesiunea de messenger. Departe, totuşi, de gândurile mele, în acel miez de zi, frământarea de mai sus, căci la acea oră eram într-o derivă leneşă pe net şi nu m-a dus mintea decât s-o-ntreb banal, cu o curiozitate plictisită, aşa cum facem toţi când ne mănâncă tasta să iniţiem discuţii pe chat: “Ce mai faci?”
Răspunsul ei a venit prompt şi m-a încremenit o secundă în scaunul meu comod, de birou, dând ferestruicii de Yahoo o aură aparte, care mi-a strepezit privirea: “Sunt fericită!!!”

În faţa neaşteptatei alăturări de cuvinte, inima mi-a amuţit, pentru o secundă, şi am căscat nişte ochi mari, miraţi până la refuz, ca ai portarului de la Luvru în faţa Monalisei cu zâmbet enigmatic şi strâmb, ca ai lui Bulă la vederea girafei care nu există. Mai mult, neuronii nu mi s-au repliat în timp util, aşa că replica mea s-a lăţit, tembelă, pe ecranul de un alb luminos: “Dar de ce?”

Fata a răspuns totuşi surprinzător de prompt întrebării mele cretine. Era îndrăgostită din nou, şi dragostea ei împărtăşită tocmai născuse, pentru ea, speranţe eliberatoare, euforii gingaşe, iar pentru cinismul meu monştrii lingvistici pe care-i crezusem, că pe Tyrannosaurus Rex, demult dispăruţi. Fericirea ei proaspăt regăsită m-a încălzit brusc şi mi-a făcut aerul din jur mai plăcut respirabil, deşi mi-a trezit în prima fază o invidie ciudată, de care iniţial mi-a fost ruşine, dar pe care am îmbrăcat-o apoi frumos, în bucurie, în speranţe înmugurite pentru viitorul amicei mele şi-n leac salvator pentru cicatricele propriului meu trecut.

Mă arde un pic pe suflet când văd oameni fericiţi, aş fi ipocrită să nu recunosc, nu ştiu să reacţionez la euforia lor, mă pricep mai bine să consolez şi să fiu consolată, să-mi plâng de milă sau să mângâi, pe umărul meu, creştete obosite de neputinţa şi disperare. Dar fericirea entuziastă a prietenei mele mi-a făcut ziua mai senină, mi-a mai îmblânzit blazările, mi-a mai ciobit sarcasmul.

Iar statusul ei de pe messenger, “Violently Happy”, mi-a aprins un zâmbet larg, ghiduş. Titlul straniei melodii lui Bjork îmi dansează, şi acum, în gând, după ce a desenat în sufletul meu şifonat imagini pastelate, mi-a resuscitat optimismul obişnuit, de prea multă vreme, să agonizeze, mi-a mai curăţat de vreascuri, măcar pentru o zi, drumul şerpuit pe care destinul m-a aşezat.

Şi iată că textul viitor a venit. Rămăsese să vă povestesc despre idioţi care-şi dau aere de comercianţi eco, despre vegetarieni cu doi neuroni (câte unul de fiecare) şi despre gospodine obtuze, cititoare de gazete pline de reţete naturiste, femei care şi-au băgat cu zile soţii în mormânt. Dar s-o iau pe rând.

Sigur, ideal ar fi să culegem flori de pe câmp, să furăm ouă de sub târtiţa găinii şi să bem lapte direct de la ţâţa vacii, însă pe mulţi ne cam incomodează că suntem cel puţin 5 zile din 7 orăşeni, şi trăim într-o societate de consum a secolului 21, profund industrializată. Şi chiar dacă, să zicem, în week-end ne rătăcim pe la vreo fermă sau evadăm din oraş la casa bunicii pe rit vechi, cu ogradă, coteţ şi bătătură, am auzit eu – şi să mă contrazică cine ştie mai bine – că după ce culegi oul din cuibar e musai să aştepţi o zi, două, înainte să-l mănânci aşa «proaspăt, de ţară», iar lapte de vacă nefiert, abia muls, cică bei pe riscul tău, de câte bacterii colcăie pe acolo. Iar dacă-l fierbi minute bune, îşi cam pierde din proprietăţi, pe când cel pasteurizat (care nu înseamnă tratat chimic, cum am auzit că susţinea o tută, ci înseamnă conservare prin încălzire la o temperatură sub 100^oC, urmată de o răcire bruscă, astfel încât produsul îşi păstrează intacte proprietăţile) este mult mai sănătos.

Şi acum să vă spun o poveste adevărată, dintr-un reportaj de pe Discovery, apropo de frenezia anti E-uri şi anti-conservanţi, care ne cuprinde când vrem să părem mai “eco” şi mai inteligenţi. Un producător de sucuri de fructe şi dulceţuri de prin America a vrut să fie mai cu moţ şi să scoată pe piaţă produse 100% « fresh », fără pic de aditivi, ca la mama cumpărătorilor lui acasă. Numai că după ce a-mbuteliat licorile şi le-a împrăştiat prin supermarketurile din regiune, în spitalele din împrejurimi au început să apară cazuri ciudate de tulburări gastrice, de diaree violentă şi sângerândă, şi până să se prindă medicii despre ce e vorba, unii dintre pacienţi au murit. După analize amănunţite de laborator şi investigaţii minuţioase, căci epidemia devenise îngrijorătoare, s-a descoperit vinovatul: bacteria E-coli. Deştepţii care făceau sucuri «naturale» aveau livada lor, of course, dar foloseau pentru suc şi fructele căzute din pom în iarba plină de fecale de animale. Pentru că una e când storci tu acasă o portocală sau razi un măr, şi controlezi întreg procesul din punct de vedere igienic, însă de la magazin e cel mai “sănătos” – asta dacă ţii la viaţa ta – să cumperi sucuri de fructe pasteurizate.

Alt caz care m-a cutremurat e legat de dieta strict vegetariană. De când am văzut la televizor (tot pe Discovery) acea istorie despre doi cretini, un el şi o ea, vegetarieni convinşi, hippie, flower fucking power, care şi-au ucis copilul prin înfometare, urăsc aceasta tagmă, deşi nici înainte de respectiva vizionare nu-i prea aveam la inimă pe sclifosiţii ăştia ipocriţi, care nu consumă carne, dar poartă geci de piele. Băieţelul care a avut ghinionul să se nască în familia asta de dezaxaţi fusese «hrănit» numai cu lapte de soia şi ceaiuri de plante, până când deficitul proteic i-a blocat funcţiile metabolice şi bebeluşul a murit, pur şi simplu, de foame. Părinţii au fost arestaţi şi acuzaţi de omor din culpă – deşi cel cu premeditare mi se părea mai potrivit în acest caz.

A treia poveste n-o ştiu de la televizor, ci s-a petrecut chiar în familia mea. Vărul meu bun a murit, la numai 45 de ani, de cancer. Nu vreau să intru în amănunte, dar avea o formă de boală pe care ar mai fi dus-o pe picioare mulţi ani, măcar până să-i vadă mărişori pe cei doi copii. N-a fost să fie, pentru că a lui nevastă o luase de mult razna, dădea copiilor numai grâu încolţit în loc de ciocolată, dacă erau bolnavi îi descânta, avea camera blindată cu icoane şi cărţi de rugăciuni care ţineau loc şi de mâncare, şi de medicamente, şi de orice altă distracţie mai « frivolă ». Singura tipăritură, în afara cărţilor de psalmi, permisă lecturii, era un săptămânal celebru, plin cu sfaturi băbeşti şi naturiste, dedicat medicinei alternative şi vindecărilor miraculoase. Ce nu se gândiseră redactorii acelei publicaţii altfel respectabile era că printre cititorii lor se numără şi unii înguşti la minte, care iau de bun tot ce scrie acolo, fără discernământ, fără să priceapă că termenul de « miraculos », atunci când vine vorba de vindecarea unei boli, se referă la situaţii extrem de rare, la abordări experimentale ale unor cazuri medicale cărora medicina alopată nu le-a dat de cap.

Şi, uite aşa, mătuşa mea cea idioată l-a externat pe văr-meu după ce medicul stabilise şedinţele de citostatice, şi a început să-l trateze ea, aşa cum citise în revistă, cu… foi de varză! A murit săracul om de prea tânăr, în chinuri groaznice, căci avea dureri mari, cangrene pe tot corpul, nevasta nici morfină nu voia să-i dea (că medicamentele, calmantele, sunt de la Diavol, Dumnezeu te vindecă prin rugăciuni şi puterea naturii), iar el o iubea prea mult, şi nici nu mai avea putere să nu-i facă nebunei pe plac.

De-aia gândesc, şi nimeni nu mă va putea convinge de contrariul, că orice teorie, oricât de corectă ar fi în esenţă, lăsată pe minţi nătânge, netrecută printr-un filtru al bunului simţ, măcar, dacă nu prin sita unei gândiri profunde, se transformă din binecuvântare în armă, din lumină în moarte. Orice exagerare, de orice fel, orice idee, fie ea cât de nobilă, dacă stârneste frenezii, pe un fond sufletesc labil poate face victime. Pentru că tot în Biblie, dacă îmi amintesc bine, se spune că drumul din mijloc este cel bun şi drept, e singura cale viabilă către echilibru şi adevăr.

Cum în ultimul timp trendul analizei fenomenelor paranormale a atins şi capete înalte în stat – vezi ilara istorie a flăcării violet şi a atacului energetic desfăşurat la nivel prezidenţial – m-am gândit să rezerv aici un loc de dat cu părerea (dar în termeni mult mai colocviali, că la alţii nu mă pricep) despre aceste fenomene. Să credem în ele, să nu credem?

Eu, mărturisesc, cred în vrăji, cununii legate şi deochi atunci când îmi convine. Acceptul meu asupra fenomenelor pe care nu le înţeleg e sporadic şi extrem de selectiv, dictat de anumite împrejurări în care realitatea imediată nu mă mai satisface şi simt nevoia unor explicaţii ce ţin de extrasenzorial.

De exemplu, îmi place să-mi dea bunică-mea în cărţi, dar nu cred în fantome şi-n vârcolaci. Ador filmele SF, poveştile despre lumi paralele, vieţi viitoare şi anterioare, călătorii în trecut şi viitor, dar continuu să cred, în majoritatea timpului meu liniar, că nu avem decât o singură viaţă, câteva trenuri de prins şi zile numărate de trăit. Recunosc, mă simt mai confortabil în preajama lucrurilor palpabile şi noţiunilor dovedite, formaţia mea tehnică – pentru că am terminat un liceu de matematică-fizică şi-o facultate de inginerie – îmi deschide uşi cam încete şi ruginite spre fenomene şi lumi străine de spaţiul concret, 3D, în care vieţuiesc.

Dar cred şi-n miracole, nu mă înţelegeţi greşit. Când iubesc şi sunt iubită ştiu sigur că pământul stă pe loc, din învârteala lui, vreme de un sărut. Simt şi eu cum se dilată timpul, când aştept cu nerăbdare ceva, când număr clipele ce mă despart de o întâlnire dragă, şi tot eu văd cum aceleaşi clipe devin tot mai grăbite şi mai puţine când mă paşte un deadline, când am o grămadă de lucruri de făcut în 24 de ore, acum mici şi înghesuite într-o singură zi.

Am urmărit şi eu cu gura căscată filmul «Secretul» şi mi-a plăcut să mă las convinsă, dincolo de sclipiciul clişeelor tipic americane, de ideea că ne putem schimba mintenaş destinul ajutaţi numai de puterea unui gând bun. Ce fericiţi şi înstăriţi am ajunge cu toţii dacă ar fi atât de simplu ca-n scena în care un tip îşi lipeşte bani de pereţi, se zgâieşte la ei zi de zi şi pe dată afacerile încep să-i meargă strună şi conturile i se burduşesc. Nu neg, însă, că un gând pozitiv viguros poate ajuta. Dar te ajută, cred, nu gândul, în sine, ci fapta, acţiunile pe care alegi să le întreprinzi pe acest fond sufletesc optimist.

Dar ca să-mi şi contrazic grosolan scepticismul etalat mai sus, o să dezvălui acum un lucru în care cred orbeşte, în ciuda fondului pragmatic ce mă domină şi-mi cere, în schimbul credinţelor mele, dovezi în formă matematică, fizică, chimică sau, cel puţin, statistică. Cred în noroc. Cred că unii dintre noi se nasc cu o stea în frunte, care le luminează destinul, în timp ce alţii, la fel de frumoşi, de deştepţi şi de instruiţi ca primii, orbecăie o viaţă întreagă printre şanse ce trec mereu pe lângă ei. E şi o vorbă din bătrâni, că părinţii îţi pot da orice – viaţă, casă, mâncare, bani, numai noroc nu. Pe ăla ori îl ai, ori te amăgeşti că ţi-l poţi face singur.

Oricum, totul e acceptabil, ca teorie, cel puţin, ca subiect de şuetă, atâta vreme cât credinţele noastre în ciudăţenii nu fac rău nimănui, decât uneori nouă înşine, aruncându-ne în ridicol. Însă când mor cu zile oameni aparent întregi (nu la cap, oricum), când se sinucid în masă, că aşa le cere vreun guru nebun, pentru că s-au aliniat nu ştiu cum planetele şi vine sfârşitul lumii, când îşi tratează leucemia cu ceai de levănţică, toleranţa mea la fenomene paranormale, leacuri naturiste şi adevăruri de dincolo de noi scade exponenţial.

Pentru că o să vreau să ajung şi acolo, la o altă mare modă, deseori cretină, a zilelor noastre – întoarcerea, vezi Doamne, la “natură”, fuga bezmetică de E-uri, negarea cu orice preţ a tehnologiilor moderne, sfidarea medicinei alopate. Dar despre asta promit să mă învolburez mult mai tare, asta şi pentru că am avut un caz tragic în familie, într-un text viitor.

“Maşina şi amanta nu se împrumută!” e o vorbă din folclorul masculin ce poartă în ea, pe lângă un grăunte de haz misogin, şi dovada că legenda conform căreia în sufletul bărbaţilor femeia şi automobilul ocupă spaţii şi profunzimi similare conţine un dureros sâmbure de adevăr. Scene comice de film, pagini de reviste auto, sau momente desprinse din imediata şi cruda realitate ne arată cum bărbatul adorat, ce abia-şi ridică privirea către un moft sau o durere de-a ta, şi-ar sacrifica şi ultimele fărâme de timp sau de buget întru frumuseţea şi integritatea partenerei lui cu patru roţi.

Pentru bărbaţi maşina n-a însemnat niciodată doar un banal mijloc de transport, ci un fetiş, o prelungire a personalităţii, o carte de vizită, o compensare a lipsei de virilitate, un potenţator de curaj, un simbol falic, iar grija pentru ea devine, deseori, o obsesie, un mijloc de evadare din rutină, un leac pentru singurătate, o dăruire vecină cu adoraţia.
Un bărbat care se gândeşte de zece ori înainte de a investi sentimente şi bani într-o relaţie de dragoste sau care-şi drămuieşte cu precizie contabilă devotamentul conjugal poate dezvolta pasiuni incontrolabile pentru nu neapărat frumoasa din garaj.
Cu o detaşare aproape autistică, bărbatul e în stare să-şi contemple ore în şir achiziţia, să-i lustruiască bordul până la epuizare, s-o asculte cum toarce sau cum huruie, să umble duminici la rând în măruntaie unsuroase încercând să-i vindece unei rable boli fără leac, să întârzie la propria nuntă aşteptând diagnosticul de la service, cu îngrijorare, ca pe rezultatul unei biopsii.

Cel mai bine conturate fantezii sexuale masculine au ca decor habitaclul strâmt al limuzinei personale. Între cele trei sau, după caz, cinci uşi au loc, real sau doar imaginar, multe dintre năzbâtiile lor erotice, cu partenere cucerite sau plătite. Oricât de frumoasă şi senzuală le-ar fi iubita din patul de acasă, e de nerefuzat o partidă de sex oral la volan, ilegală, sordidă, de preferat periculoasă, în plină viteză pe autostradă. Mărturie stă celebrul caz al lui Hugh Grant, care şi-a distrus aura de gentlemen rafinat şi şi-a compromis definitiv relaţia cu superba Liz Hurley după ce a fost arestat la Hollywood, pe Sunset Boulevard, pentru o hârjoneală în propriul BMW cu Divine Brown, o prostituată ieftină şi urâtă.

Pentru femei, lucrurile nu au ajuns, încă, atât de departe. E drept şi că, poate niciodată, bagajul nostru genetic, croit după tipare ce pun abilităţile emoţionale deasupra celor pragmatice, nu ne va da voie să fim şoferiţe la fel de bune precum bărbaţii. Cu excepţiile de rigoare, noi, femeile, vom sta întotdeauna mai prost la capitolul orientare, reflexele noastre vor fi mai lente, depăşirile mai ezitante, parcările mai stângace, iar maşinile conduse de noi nu vor căpăta, poate niciodată, pe şosea, eleganţa şi fermitatea celor cărora măiestria masculină de-a cârmui le conferă o ţinută frumoasă de drum.

Pe femeie au adus-o la volan emanciparea, dorinţa de a fi în pas cu vremurile, nevoia de a-şi face viaţa mai uşoară. Pentru majoritatea femeilor maşina încă este, din punct de vedere tehnic, un mister, iar emoţional, valoarea carcasei ambulante n-o întrece în intensitate pe cea a maşinii de spălat sau a cuptorului cu microunde. Azi sunt multe femei pentru care şofatul a ajuns o rutină zilnică, viaţa de pieton o amintire veche şi maşina o componentă esenţială a existenţei lor, precum electricitatea, apa curentă sau telefonul mobil. Însă, în acelaşi timp, maşina rămâne, pentru femeie, un modern şi util mijloc de trai, nu un scop în sine.
Femeile îşi iau carnet ca să nu mai aştepte în staţii, ca să câştige timp, libertate de mişcare sau un job mai bun. Şofează pentru a scurta distanţele, pentru a-şi ajuta familia, pentru a-şi proteja copiii, pentru a-şi controla mai bine afacerile.

Femeile pot fi mândre de maşinile lor, dar niciodată subjugate de ele. Femeile se pot gândi o săptămână ce culoare de caroserie să aleagă, pot scoate dealerii din minţi pentru a obţine exact dotările pe care şi le doresc, dar nu fac tragedii din zgârieturile minuscule de pe capotă şi nici nu le-ar trece prin minte să pună pe aceeaşi balanţă timpul necesar înlocuirii unei bujii cu o oră de tandreţe în braţele omului drag.
Femeile nu se dau în vânt după sexul în maşină, cel puţin nu atât de mult pe cât le-ar plăcea bărbaţilor să creadă. Din punct de vedere erotic, pe femei, spaţiul inevitabil intim al maşinii le îmbie mai degrabă la preludiu, la tatonare, la flirt, la o apropiere fizică de cel dorit, sub pretextul unei călătorii în scop nevinovat.

Mitul american al pierderii virginităţii pe bancheta din spate generează fantasme adolescenţilor imberbi, însă-i la ani lumină distanţă de felul în care-şi visează fetele primele suspine de amor. Orgasmul pe care şi-l provoacă Sharon Stone în Basic Instinct II, în timp ce goneşte ameţitor la volanul unui bolid, contrabalansează, întru diversitate, clişeul masculului excitat de viteză, însă acela e doar un film, cu scenariul scris de un bărbat.
Pentru femeie, maşina poate fi o provocare sau un simplu instrument de lucru, o declaraţie de independenţă, o nevoie, o fiţă, un accesoriu modern, dar niciodată o sută de cai putere argintii, luaţi în leasing, nu vor putea fi mai presus decât omul care-i stăpâneşte sufletul, îi alimentează speranţele şi-i conduce visele.