Alina Grozea

Cu aceste onomatopee ilare, găselniţă penibilă din imnul manifestării – secţiunea refren, a debutat joi, la Naţional TV, cea de-a 40-a ediţie, cică jubileu, a festivalului de la Ma, ma, maaaa, ya, ya, yaaa!! (OMG!)
Timp de două seri (primele), sub umbrela tolerantă a concursului de interpretare(!), s-a chiorlăit jenant, mă uitam la televizor stânjenită, de câteva ori chiar am plecat ochii în propriul covor, de ruşine, dar am continuat să mă autoflagelez vizual şi auditiv cu tot circul, sperând, naivă, să se întâmple ceva notabil, ceva care să-mi croşeteze câteva reţineri mai serioase în a scrie răutăţi astăzi pe blog.
Dar nu, nu pot ierta spectacolul grotesc de anul ăsta, televizat, slavă Domnului!, numai de obscurul Naţional TV. Ar fi fost prea mult pentru mine, contribuabil vigilent, să cotizez la TVR pentru o aşa oroare.

Nu ţin minte numele concurenţilor chinuiţi de-o acută lipsă de talent, şi nici nu cred că-i necesar, pun pariu că nu vom mai auzi în veci de ele. Iar asta nu pentru că participanţii au cântat prost, căci pentru alţii – majoritatea filfizonilor promovaţi la radiouri – vocea lipsă nu e un impediment, dar copiii ăştia antamaţi anual la Mamaia chiar n-au niciun chichirez, se înşiruie în concurs doar ca să-şi exhibe glasul ezitant şi personalitatea plată, timorată, cu iz sătesc, prăfuit.
Un singur nume îmi zăngăne în minte – Lucia Dumitrescu – prezenţă stridentă şi insistentă a fiecărei manifestări de muzică mult prea uşoară, prinsă parcă într-o ciudată capsulă a timpului: fata cântă, se mişcă şi arată ca o laureată a festivalului Mamaia ’84, deşi ea e născută în 1990.

Vestimentaţia n-a salvat, nici anul ăsta, nimic: rochii de paparudă, decolteuri siliconate, ciorapi cu lame, picioare unse cu prea mult ulei, zulufi de naşă mare, abuz de fixativ şi penurie de bun gust, deşi fiecare “ţinută” era descrisă în detaliu, ca la Floarea din Grădină, de prezentatoarea blondă, cu mărgele urâte şi zâmbet de carton.
Cele câteva voci mai bunicele, până la urmă premiate, au fost violent astupate de hoarda de behăitori. Singura care a cântat cu o fărâmă de trăire a fost o fătucă buclată şi platinată ca pipiţele de Dorobanţi. Ori sunt eu subiectivă, pentru că mă omor după melodia aia – “De-ar fi să vii”, a Mihaelei Runceanu – căci gagica a fuşărit totuşi piesa în registrul grav, pe strofă, grăbită foc să atace acutele şi să demonstreze plebei afone la câte ore de canto a cotizat ea.
În rest, implicare emoţională zero şi exhibare de octave fără suflet, apariţii stângace, gesturi festivaliere de ani ’80, ochi daţi peste cap, mâini fluturate aiurea şi inadmisibil de multe note false. Păcat de orchestra Fantasio – ce risipire, ce orz aruncat la gâşte să asiguri partea instrumentală live unor interpreţi fără pic de zvâc artistic, unor momâi lălăite şi penibile.

Pe lângă aspirantele şi aspiranţii de la Mamaia 2010, fauna muzicală playback-istă a topurilor noastre arată a promoţie cum laudae a Conservatorului. Măcar Andreea Balan dansează pe scenă, îşi dă sufletul acolo, pune la cale coregrafii cu vedere la chiloţi, şi chiar dacă vocea nu prea ţine cu ea, tipa nu lasa publicul să plece la culcare aşa, nesatisfăcut măcar vizual.
Despre prezentatori – am găsit enervantă diferenţa de înălţime dintre Alexandra Velniciuc şi Aurelian Temişan, nu mai zic de diferenţa de discurs, unul de-o bonomie detaşată (Temişan), iar alta (Velniciuc) mimând spontaneitatea cu dicţie (prea) studiată, limbaj lemnos şi entuziasm prefabricat.
Singurul care a părut să se simtă ca peştele în apa de ploaie de la Soveja (că festivalul de la Mamaia nu se mai ţine de mult la Mamaia) a fost Horia Moculescu, jovial ca întotdeauna, pe care atmosfera opzecistă nu l-a stânjenit, ba dimpotrivă, aş putea spune, fiind deja notoriu faptul că muzicianul tolerează cu greu orice urmă de sound modern.

Ştiu că-n interviurile dopo festival organizatorii şi admiratorii vor striga din toţi bojocii, negăsind alte justificări unei tristei evidenţe: bine măcar că festivalul de la Mamaia n-a murit! Bine că-l mai facem aşa, cum o fi, cu sonorizare de bairam în căminul cultural, scenografie de discotecă sătească şi performanţe muzicale tip karaoke.
Ba Mamaia a murit, dragilor, străbunica muzicii uşoare româneşti şi-a dat de mult duhul, dar voi nu vă-nduraţi s-o băgaţi în groapă şi, din raţiuni ce-mi scapă, tot vânturaţi un hoit sub ochii blazaţi ai unui public pare-se deloc alergic la mortăciuni.

PS: Gagica platinată, singura care m-a gâdilat mai plăcut la ureche, tocmai s-a anunţat că a luat marele premiu la interpretare. Cristina Vasiu. Hai, mă, că mă pricep!

Gândindu-mă la viaţa mea din ultimii 30 de ani (eu având acum 37), dacă mi-aş compara tristeţile, angoasele, complexele, frustrările cu etapele unei boli oarecare, să zicem, de stomac, cred că aş fi stat mai mult internată-n spital, cu ulcer în stadiu avansat. La mine-n casă are mama grijă – că eu nu am – să existe antiinflamatoare, pansamente gastrice, buline contra migrenelor care mă agasează deseori, gel pentru picioare obosite, ajutoare, sub formă de pastile, pentru ficatul meu leneş. Rareori s-a strecurat, adică a strecurat mama ca întâmplător, în trusa mea farmaceutica, câte un flacon de Rudotel sau Extraveral, de care să mă folosesc, cum zice ea “când nu prea mi-e bine”. Iar mie nu prea mi-e bine destul de des, însă cred că am consumat până acum, în tot aceşti ani, maxim 2 cutiuţe de calmante.
Când simt că-mi pierd minţile de furie sau de supărare, plâng. Plânsul e panaceul meu dintotdeauna, şi nu că ar avea efecte miraculoase asupra problemei în sine, dar măcar are enorma calitate de a-mi induce o stare de somnolenţă adâncă, binefăcătoare. Şi apoi, dorm, dorm, dorm…
Fantazez la Xanax-ul invocat de americani de câte ori sunt cu capsa pusă şi-i invidiez pentru seninătatea şi curajul cu care ies pe uşa casei lor pentru a se îndrepta, uneori pentru motivele cele mai banale, spre cabinetul câte unui psiholog. Şi-şi varsă acolo toate problemele, contra cost, cu lejeritatea şi firescul cu care ar lua o aspirină.
Urmăresc acum un serial genial – că ştiţi deja că-s maniaca a serialelor. “In Treatment” se numeşte, e magnific jucat, e megapremiat pe la festivaluri de gen, deşi e făcut cu buget minim – practic e filmat într-o sufragerie, care e cabinetul psihologului, personajul principal. Iar el, psihologul, care zilnic ascultă povesti despre vieţile altora, de la banale, la dramatice, are şi el la rându-i un psiholog, la care fuge de câte ori problemele sale sau ale pacienţilor lui îl încarcă peste măsură.
După ce vreme de câteva zeci de episoade, cazurile la care eşti părtaş, ca spectator, te fac să-ţi reconsideri poziţia sceptică şi să-ţi doreşti să apelezi, când simţi că nu mai poţi să-ţi gestionezi singur apăsările sufleteşti, la ajutor specializat, sfârşitul filmului m-a aruncat din nou la cheremul dilemei ce mă bântuie de ani buni: ajută sau nu ajută să mergi la psiholog? Sunt oare aceşti doctori de suflete cu adevărat eficienţi, tehnicile lor, învăţate din cărţi, chiar funcţionează, sau, de fapt, oamenii vin acolo din obişnuinţă ori disperare, şi simplul fapt că vorbesc cuiva deschis despre problemele lor îi eliberează de ele?
Psihologul din “In Treatment” descoperă cu durere şi-un sentiment acut de neputinţă, pentru că firea lui caldă şi spiritul extrem de empatic îi fac pe pacienţii lui dependenţi de terapie şi-l transformă pe el în substitut pentru toate personajele importante care au dezertat din vieţile lor: femeile triste se îndrăgostesc de el, copiii neglijaţi de părinţi îl vor ca tată, bărbaţii dezorientaţi şi-l doresc prieten şi confident, toţi îşi scot sufletul din platoşă şi-l aşază aşa, pulsând, pe tava lui, lăsând pe mâinile unui străin toată responsabilitatea fericirii lor viitoare. Fenomenul se cheamă “transfer emoţional”, din câte am înţeles, şi e spaima psihologilor de peste tot.
Şi atunci mă întreb, eu, componenta unei naţii ignorante, din acest punct de vedere – merită să-mi depăşesc temerile şi să sun la numărul de telefon pe care l-am primit de la o prietenă, pe un post-it, ca să-mi fac o programare? Pentru că, în fără de orgoliul tipic românesc, care mă ţine departe de acest tip de ajutor medical pe motiv că nu sunt încă nebună de legat şi nu vorbesc singură în tramvai (deşi atunci ar fi mult prea târziu, atunci aş avea nevoie de o cămaşă de forţă şi cazare la spitalul 9), repet, pe lângă toate astea mai am şi alte temeri. Dacă aşteptările mele, odată luată decizia, sunt mult prea mari? Pentru că eu, că toată lumea, m-aş da pe mâna psihoterapeutului aşteptând ca după ce ies din cabinetul lui viaţa să mi se schimbe radical, destinul meu să ia, ca prin farmec, o întorsătură fericită. Nu vreau un simplu confident cu patalama, vreau o minune. Iar minuni, aşa cum dovedeşte şi serialul de care vă povesteam, nu există. Şi apropo de minuni, oricum simt n-am chef de vorbă, mă dor în aşa hal lucrurile întâmplate şi neîntâmplate din viaţa mea, încât aş vrea să mă duc la cineva, psiholog sau cum i-o zice, să-mi deschidă cutiuţa, să şurubărească pe-acolo fără prea multe cuvinte, să lipească la loc şi să mă facă veselă. Şi-atunci amân decizia, mă fac că uit, găsesc singură căi şi motive să-mi târâi zilele, deşi deseori, sub carcasa aparent funcţională, simt că toate lumile mele se prăbuşesc. Ar putea un străin, oricât de şcolit şi binevoitor ar fi, să mi le ridice la loc?
De fapt, oare am mai avea nevoie de psihologi dacă am avea prieteni sinceri, mame bune, taţi ocrotitori, copii înţelegători, şefi blânzi, angajaţi docili, vânzători amabili, vecini discreţi? Am mai avea nevoie de psiholog dacă am întâlni la timp iubirea vieţii şi n-am mai pierde-o niciodată? Probabil că da, ca să ne vindece de plictiseală şi rutină…

Sunt de cateva zile in capitala cea racoroasa a Olandei, dorm cu pilota groasa pe mine, si deja mi-e greu sa-mi imaginez cum e viata la 38 de grade la umbra – ca sa vedeti ce repede se obisnuieste omul cu binele.
Respir un aer mult prea oxigenat, fara fir de praf, si ma cam doare capul de la atata puritate, as dormi si as manca tot timpul si tanjesc dupa un iz de teava de esapament, caci lipsa poluarii ma secatuieste de energie. Aici oamenilor nu prea le plac masinile, sunt maniaci ai bicicletelor, calare pe care se simt suverani si parca lipsiti de instinct de conservare, iar tu trebuie sa te feresti din calea lor, fie ca esti masina sau pieton. (Eu n-am vazut niciun biciclist punand frana, merg repede si cu viteza constanta, se uita pe undeva pe deasupra crestetului tau si-ti dau impresia, cel putin, ca te-ar izbi fara rezerve). Auzisem istorii boeme despre amsterdamezi si bicicletele lor, mi-i imaginam pedaland agale, cu lalele la ghidon, dar la fata locului totul imi pare exagerat si obositor, plus ca parcarea uriasa de biciclete din fata garii – ca un cimitir imens de rable pe doua roti – ofera o priveliste dezolanta.
Orasul e frumos, n-am ce spune, desi aerul lui cochet si oarecum provincial n-a reusit si nici nu cred ca va reusi sa-mi detroneze din suflet imaginea cosmopolita si grandioasa a Barcelonei, cu bulevardele ei largi si scaldate in soare, cu spectaculosul ei mix intre minunile de arta contemporana si splendorile moderniste marca Gaudi.
Dar sa revin la Amsterdam, Venetia Olandei, care mi-a ajuns totusi la inima daruindu-mi increngaturi de apa lucitoare, canale valurite marginite de vilele localnicilor, ce au, in fata portii, barci, in loc de masini. Azi planuiesc o croaziera, si-mi voi alege un vaporas pentru un tur rapid. Cozile la muzee ma cam descurajeaza, insa poate reusesc sa intru la Van Gogh, sa contemplu in voie geniul pictorului care a murit sarac. Sper doar sa nu ploua, ca aici picura cand nici nu te astepti, si apoi iese soarele tot asa, a surpriza – e o vreme extrem de capricioasa, curiozitatile mele turistice sunt la cheremul ei.
Pe final de interventie, trebuie sa va marturisesc ceva, dar va rog eu sa nu ma spuneti nimanui. Am fumat. Stiti voi ce. Tigara de-aia de 10 euro bucata. Nicio sfaraiala, mai bine-mi luam un tricou de banii aia, dar am zis ca nu pot sa ajung la Amsterdam si la aproape 40 de ani si sa nu incerc sa-mi pierd mintile perfect legal. Dar nici macar nu m-a ametit porcaria aia puturoasa, cred ca un Marlboro si-o dusca de whiskey si-ar fi facut treaba mai bine. M-am lecuit, nu mai vreau senzatii tari, desi prietena mea, care ma gazduieste, m-a amenintat cu o plimbare prin cartierul rosu, sa cascam gura la vitrinele cu femei de vanzare. Ok, daca astea-s destinatiile turistice de bifat pe-aici, ma supun.
Va las, va pup, ma duc la shopping – de fapt, ma duc la mall ca la muzeu, operatiunea aruncarea cu privirea, caci rareori mi-a fost dat sa vad preturi la carpe mai mari decat aici, la Amsterdam.

Nu credeam să ajung vreodată să mă plâng de căldură tocmai eu, o fană a verilor lungi, nesfârşite, o adoratoare a mării şi-a nisipului aurit de arşiţă. Dar poezia verilor la ţărm de mare n-are absolut nimic din calvarul zilelor toride petrecute într-un apartament de bloc, la etaj 4 din 4, fără balcon. Şi frustrarea e cu atât mai mare când realizez că mi-am montat, în sufragerie, un aparat de aer condiţionat pe care nu mai am în ce priză să-l bag, că deja mi-au explodat două. Ultima dată a bubuit de mi-a stat inima în loc, undeva în spatele televizorului meu LCD nou, şi a început să iasă nişte fum negru. A sărit siguranţa circuitului de prize, tot ce aveam prin casă huruitor a tăcut, iar când m-am dus să debranşez ştecărul care luase foc, era aproape lichefiat, negru, diform şi fumega înspăimântător.
M-am dus, plângând de ciudă, la tabloul electric să refac legătura şi să verific repede dacă n-a păţit ceva computerul, că dacă moare el, mor şi eu . Tocmai ce murise, de fapt, cu două zile în urmă, şi mi-am dat ultimii 250 lei din portofel să-i schimb memoria RAM, deci un al doilea deces, în nici o săptămână, al măgăoaiei de care am ajuns dependentă, m-ar fi terminat psihic. Calculatorul nu păţise nimic, slavă Domnului!, s-a restartat în legea lui. Răsuflând uşurată, abia apoi am verificat televizorul (la care nu prea mă mai uit) şi frigiderul, să nu mi se strice ciorba de la mama şi cele vreo două roşii uitate pe acolo.
Concluzia: am nevoie de un electrician bun sau de un soţ – bărbat în casă să fie. Deşi, dacă nimeresc un soţ sensibil ca o domnişoară, de ştiu eu mai multă tehnică decât el, mai bine vreau un electrician. Ăla vine, rezolva şi pleacă, şi nu va trebui să împart cu el toată viaţa, plus porţia de ciorbă din frigiderul scăpat ca prin minune din cataclismul celui de-al doilea scurtcircuit al lui august 2010. Glumesc.

Cred că sunt nebună de legat şi vă spun şi de ce. Acum doi ani, înainte de criză, ai mei vânduseră o bucăţică dintr-un teren şi mi-au propus să vindem şi pacostea de apartament în care stau eu acum (repet: 2 camere, etaj 4 din 4, fără balcon, iarna mori de frig, vara te sufoci), şi cu banii obţinuţi să ne luăm o viluţă prin Pantelimon, P+1, 5 camere, 3 băi, grădină, două locuri de parcare, finisată la cheie. Văzut, plăcut, făcut planuri de viitor, dar când am revenit la discuţia “ok, acum să vindem apartamentul”, am avut brusc o cădere de calciu, tremuram din toate încheieturile, plângeam ca proasta şi i-am zis mamei să canceleze afacerea cu Pantelimonul, că eu nu pot să mă mut!
Deci alţii pleacă din ţară, îşi iau viaţa în mâini, schimbă jobul, oraşul, destinul, continentul, iar eu nu sunt în stare să plec din rahatul ăsta de apartament în care stau de când mă ştiu. M-am ataşat de el sau la mijloc e un invizibil cordon ombilical pe care încă mi-e frică să-l tai, deşi am 37 de ani…? M-aş psihanaliza chiar mai profund, dar îmi fierb creierii de la atâta căldură…

Am o inerţie tâmpită în a nu schimba lucruri esenţiale din viaţa mea. Mă ataşez de case, de haine, de televizoare, de maşina mea de spălat de acum 10 ani (bine că nu s-a stricat şi aia), de oameni care nu mă mai vor demult, de foşti iubiţi, de prietenii moarte, de relaţii fără niciun viitor. Strig mereu că aş fugi în lume, dar uneori mi-e lehamite să mă deplasez şi până la colţul blocului, să-mi iau ţigări.
Mi-e cald de mor, destinul mă strânge, aştept o briză răcoroasă care să-mi desfacă aripile şi să mă facă să zbor. Unde? Naiba ştie. Departe de frici, de blazare, de cutia asta de chibrituri în care locuiesc, de zidurile făcute de alţii, pe care le folosesc drept pretext atunci când mi-e prea teamă să dărâm pereţii pe care eu însămi îi ridic, asiduu, între mine şi lume.

Prima mea amintire din copilărie datează din seara de 4 martie a lui 1977 (aveam 4 ani). Deşi s-a întâmplat ceva îngrozitor atunci – celebrul cutremur de 7,2 grade pe scara Richter, care ne-a răpit oameni dragi, clădiri şi mari artişti – eu am păstrat vii în memorie momentele duioase ce-au precedat sinistrul eveniment: eram la tata în braţe, se plimba cu mine prin casă şi mă legăna ca să adorm. Şi, când a ajuns în dreptul uşii de la intrare, a început zgâlţâiala. Deşi îmi amintesc că m-am speriat puţin, n-am realizat pe dată gravitatea întâmplării, asta şi pentru că ai mei au reacţionat curajos, nu s-au panicat, n-au urlat, n-au fugit pe scări cum au făcut-o, îngroziţi de spaimă, mulţi dintre cei care şi-au pierdut atunci viaţa sub dărâmăturile clădirilor vechi din centru. De atunci, am învăţat că prima regulă în momentele când pământul adormit se întoarce de pe o parte pe alta e să stai pe loc. Scările interioare sunt prima structură care se prăbuşeşte în caz de cutremur, să iei liftul e o nebunie, poate fi moarte curată, iar dacă te arunci pe geam, cum iar au făcut mulţi, orbiţi de spaimă, nu ajută la absolut nimic, mai ales dacă de frică ai uitat la ce etaj stai.
Mi-e groază de cutremure, de când l-am trăit pe primul, însă reacţiile înţelepte, de-atunci, ale părinţilor mei m-au educat în a-mi stăpâni frica şi-n a încerca să iau decizia salvatoare în caz că blocul meu cu 4 etaje începe să tremure din toate încheieturile. Am grijă să ţin mereu telefonul mobil lângă mine, încărcat, şi, deşi îmi bate inima ca la iepure dacă se mişcă patul cu mine în toiul nopţii, mă dau jos din el, agăţ telefonul şi mă ghemuiesc în pragul unei uşi decupate într-un perete de rezistenţă. Acum, în caz de Doamne fereşte, nu sunt garanţii că voi scăpa ascunzându-mă acolo, dar cine a văzut măcar în poze clădiri prăbuşite la cutremure a observat că deseori structura de rezistenţă rămâne în mare parte intactă, din praf şi moloz se ridică un schelet de beton armat, cu goluri de uşi.
Dar să trec şi la amintiri hazlii legate de cutremure – da, am şi de-astea!
După marea zgâlţâială din ‘77, am mai trăit câteva sesisme suficient de măricele ca să ia lumea pe nepregătite şi să-i transforme pe unii din oameni echilibraţi, cu scaun la cap, în personaje stăpânite de panici cu efecte chiar ilare.
La cutremurul din august 1986 (7,1 grade pe scara Richter) aveam musafiri. Innoptau la noi în apartament un cuplu de cehi, cu care ne împrieteniserăm cu un an în urmă, la mare, şi cu care eu şi tata ne exersam rudimentarele cunoştinţe de limba rusă. Mama n-avea nevoie de comunicare verbală cu ei, le făcea câte o ciorbă bună, dreasă cu borş, şi de încântare toate barierele lingvistice cădeau, devenise amică de suflet şi bucătărie cu cehoaica, deşi se înţelegeau doar prin semne.
Dar să revin la acea noapte de pomină, în toiul căreia în epicentrul Vrancea s-a pornit foiala de falii terestre. Eu şi cu ai mei am sărit ca arşi din pat, nu atât de frica seismului, cât de grija musafirilor care nu mai trăiseră, în partea lor de Europă, astfel de evenimente. Îngrijoraţi, ne zgâiam toţi trei la uşa dormitorului în care îi cazasem, că poate s-au trezit şi poate s-au speriat. Se treziseră, aşa că ne-am pomenit că uşa se deschide agale, iar în pragul ei, buimaci de somn şi goi puşca, apăruseră cehii. S-au dus la baie încet, pe rând, sub privirile noastre siderate, mama le făcea semne să stea liniştiţi, că a fost cutremur, dar ei nu se sinchiseau. A doua zi i-am întrebat dacă s-au speriat aşa de rău, de au ieşit dezbrăcaţi din cameră, în văzul nostru, dar ne-au explicat că nu se speriaseră deloc, aşa dorm ei, iar momentul cu pricina n-a făcut altceva decât să le aducă aminte să facă pipi, dacă tot se treziseră. Şi ce dacă i-am văzut, ce, goliciunea e de ruşine?
De-atunci am botezat acel eveniment «cutremurul fără chiloţi», asta şi din cauza cehilor mei nonconformişti, dar şi din pricina bârfelor auzite în bloc, a doua zi: se pare că un vecin de la parter, altfel un domn distins şi elegant, ieşise imediat după cutremur în faţa blocului, în stare de şoc şi cum îl făcuse mama lui de gol, doar cu un fular alb înfăşurat la gât. În panica momentului, vecinii au reacţionat cum se cuvine, l-au dus pe om înapoi în casă, i-au dat un calmant şi l-au băgat în pijama şi în pat, însă ani la rând după întâmplare ne-am tot prăpădit de râs povestind-o şi ne dădeam coate când îl zăream pe bietul vecin…
Despre alte întâmplări amuzante, duioase, emoţionante sau grave, poţi citi pe http://www.coffeechat.ro/momente-intense/ , iar site-ul te provoacă şi la un concurs cu premii generoase, dacă accepţi să dezvălui tuturor, cu sinceritate şi talent la scris, cele mai intense momente din viaţa ta.

Cu acest “adorabil” schimb de replici debutează cea mai cretină reclamă pe care am auzit-o, în ultimul timp, la radio. Iar în drumul meu – destul de scurt, de acasă la serviciu, spotul acesta îmi irită urechile foarte des. Pe scurt, povestea (căci pentru vânzarea la scară largă a oricărui lucru trebuie închipuită o poveste, numai că nu toţi suntem Fraţii Grimm) sună cam aşa: El tocmai a terminat de zugrăvit cu vopseaua minune, la care se face reclamă, şi, ţopăind de fericire, îi telefonează Ei. Citez dintr-o memorie nu foarte perfomantă: “Draga mea, am terminat de vopsit tot apartamentul, casa noastră arată acum ca o vilă de la Hollywood! Dar a mai rămas vopsea şi nu ştiu ce să fac cu ea!” “Lasa, dragule, că mă vopsesc eu cu ea!”.
Chiar aşa sunt ultimele două fraze, „rimează” în modul cel mai ilar, iar dialogul oligofren e mai amplu, însă l-am rezumat cât am putut, că nu-l rabdă nici tastatura.
Nu ştiu care-i target-ul vopselei de interior cu pricina, dar când oi vrea să zugrăvesc, o să ocolesc cu bună ştiinţă acest brand, săracul de el, fie şi numai pentru că nu intenţionez să-mi asociez entuziasmul de a-mi reamenaja casa cu fericirea cretinoidă a unui tăntălău şi a unei tute. Pe bune, am şi eu standardele mele.
În plus, de fiecare dată când văd sau aud spoturi publicitare idioate, mă gândesc ce poală de bani plătesc unii producători, evident nu în toate facultăţile mintale şi estetice, unor agenţii de publicitate în care viermuiesc unii dintre cei mai snobi, mai aroganţi şi mai plini de ei salariaţi. Cine a cunoscut o gaşcă de “publicitari” ştie despre ce vorbesc. Se ştie cât e de greu să prinzi un post vacant în astfel de agenţii, câte pile şi recomandări trebuie să ai, pe lângă “creativitate”, “open mind”, “free spirit” şi alte prostii cu care se amăgesc unii că ar fi înzestraţi, deşi limba română, oleacă de engleză şi puţin bun simţ le-ar fi de ajuns. E o lume aparte, extrem de exclusivistă, de englezită, de impertinentă, salariile sunt enorme, fumurile din cap gigantice, iar rezultatele la nivelul unui retard mental acut, după cum se observă.
Şi ca să nu sară unii de-un cot că generalizez, uite, recunosc că se găsesc şi prin fabricile neaoşe de reclame oameni cu talent, cu viziune, cu gramatica la zi. Doar că-s cam puţini.
Dar să nu credeţi că mi-a căşunat neapărat pe ăştia cu vopseaua, în ultimul timp am râs cu lacrimi la vederea unor texte de PR de multe ori şi agramate, cum spuneam, pe lângă promovarea nefericită a unui produs care nu le-a greşit cu nimic. Texte prin care colonul meu îmi scrie, disperat, că-l neglijez, advertoriale care mă anunţă că dacă folosesc nu ştiu ce deodorant subraţul meu va zâmbi (?!), iar la o reclamă m-am scuturat de râs şi apoi de plâns, gândindu-mă cu cât i s-o fi îngroşat contul unui dobitoc după ce a debitat gogomănia asta: “Cu epilatorul X, picioarele tale vor fi gata înaintea ta!”
Iar epilatorul ăla e chiar mişto, însă lipsit de apărare, îmi vine să deschid o fundaţie, ceva, să salvez brandurile frumoase şi bune din ghearele unor PR-işti şi copywriteri cu IQ limitat, imaginaţie zero, dar tupeu cât Casa Poporului. Cine e pentru?

În fiecare zi a vieţii mele conştiente mi-am dorit să mor. Bine, nu chiar în fiecare zi, dar o dată la două zile tot îmi doresc. (Slavă Domnului că nu citeşte mama blogul, că ar apuca-o pandaliile şi m-ar suna de 10 ori pe zi – nu doar de 3, cum mă sună acum.).
Sunt un om cu o structură pesimistă, şi mereu jumătatea goală a paharului mi s-a părut mai apetisantă. Niciodată soarele n-a fost destul de strălucitor pentru mine, noaptea suficient de adâncă, iubirile pe placul meu de puternice şi de lungi, prieteniile liniştitor de trainice. Şi atunci, cu ochii înceţoşaţi de lacrimi, ai minţii, văd mereu moartea ca pe un liman, ca pe un somn lin, definitiv, care nu mă mai obligă la nimic. Dar de la macabra fantezie şi până să beau otrava roz care m-ar duce de cealaltă parte a lumii sunt ani lumină. Şi ştiţi de ce? Pentru că sunt prea curioasă. Şi atunci, deşi zilele-mi curg egal şi aparent fără motiv, îmi zic, totuşi, la capătul unei nopţi plânse: «Da’ ia să văd, măi, azi ce-o mai fi?». Aşa cum devorez seriale de televiziune (Acum urmăresc In Treatment, şi e bestial), tot aşa mă uit pe gaura cheii la pregătirile pentru filmul vieţii mele care începe mâine, trag cu ochiul în culise, poate văd vreun actor nou, vreun decor ispititor, poate-l zăresc pe tipul acela înalt, frumos, în halat alb, care-i ieşea bunică-mii când îmi dădea în cărţi, poate mă surprind mireasă, şi fericită, şi gravidă, apoi pupând vreun plod, ridicând vreo casă, mângâind vreun soţ, vizitând vreun Taj Mahal…
Păi cum să mor, când mai am atâtea de văzut?!
Cum să mă plictisesc, cum să-mi fie lehamite, cum să-nchid televizorul, păi şi Dallas-ul, cât de previzibil era, şi tot avea momente de suspans! D-apăi viaţa mea! Nimic notabil nu s-a petrecut în 37 de episoade, dar eu tot sunt curioasă să văd ce-a mai pus la cale Scenaristul în episodul 38…

Să nu căutaţi noaptea, pe niciun pod înalt, un om trist care nu are nimic, un om care aşteaptă să i se întâmple o mie de lucruri. Un om care nu are nimic are dreptul, în ochii lumii, să fie disperat. Şi îşi exercită acest drept, şi-şi descarcă balastul de tristeţe pe câte o stradă, pe câte un umăr, pe câte-un blog. Dar cel care aparent le are pe toate nu-şi dă voie să plângă. Mimează fericirea cu voluptate, zâmbeşte la cameră, pozează diafan cu burtică, naşte copil frumos, de două kile şase sute – o, ce minune, ce împlinire! – cântă, iar cânta, şi totul e bine. Păi cum să nu fie bine?! Păi de ce să nu fie bine? E foarte bine aşa, fată dragă, nu te mai uita atât pe gaura cheii!
Ok, atunci plec. Şi a plecat.

Mădălina Manole – Vreau să te uit

Ieri, în supermarket, o carte m-a privit, iar eu am întins mâna spre ea şi am aşezat-o apoi cu grijă printre cele de-ale gurii şi detergenţi, lângă baxul cu apă plată, cu care decisesem că-mi închei lista de cumpărături. Am avut mereu impresia că nu noi alegem ce cărţi să citim, ci ele ne aleg pe noi, printr-un miracol al destinului. Iar când le sfârşim şi închidem copertele, răvăşiţi de tot ce-am parcurs cu priviri lacome, ne simţim ca după un act împlinit de amor, ne bucurăm c-am fost dezmierdaţi cu splendori de gând şi de cuvânt, ne simţim binecuvântaţi că am fost printre cei aleşi.
Îl ador pe Pascal Bruckner, se numără printre scriitorii mei preferaţi. Romanul «Luni de fiere» m-a răscolit profund erotic, sufleteşte, dar şi literar, mi-a marcat definitiv modul de-a privi iubirea, nu numai ca entitate abstractă, oarecum distantă în aspiraţiile ei platonico-mistice, ci şi ca pe un înveliş uneori apăsător şi de neînţeles al unui eros primar, brut, de nestăvilit.
Estetica grotescului la Bruckner este desăvârşită, şi o mai poţi întâlni şi la Rushdie sau Márquez (preferatul între preferaţi!), numai că cei din urmă învăluie totul într-o poezie a imaginii, îi dau o aură de fantasmă, mistifică realitatea nu numai din punct de vedere istoric, dar şi vizual. Bruckner are geniul de a-ţi prezenta lucrurile lucid, în imensa lor oribilitate, exact aşa cum sunt, reuşind să le «îndulcească» numai şi numai prin modul iscusit de a scrie, printr-un stil literar impecabil, de o frumuseţe copleşitoare.
Şi ca să revenim la cartea ce s-a agăţat de mine (şi de cardul meu tot mai anemic) în supermarket, ea se numeşte «Paria» şi este scrisă – exact! – de Pascal Bruckner.
M-am oprit din lectura ce mă captivează, cuvânt după cuvânt, pentru că vreau să vă dăruiesc un fragment din ce am citit până acum. E chiar pe pagina la care am ajuns. Şi mi-aş dori să-mi întoarceţi acest dar, să-mi spuneţi şi voi ce citiţi acum, iar dacă vă place la nebunie, să mă ispitiţi cu un fragment scurt. Nu vreau citate din cărţi de căpătâi, citite şi răscitite, vreau recomandări făcute după numai câteva pagini de lectură, vreau să împărtăşiţi cu mine emoţia unei descoperiri proaspete, a unei poveşti despre care încă nu ştiţi cum se sfârşeşte…

Iar acum , fragmentul meu din «Paria» de Pascal Bruckner:

«Trenul mai mult se târa, oprindu-se la fiecare sfert de oră în plin câmp, o câmpie întinsă asemenea unei piei de animal puse la uscat în soare, având ici şi colo pămătuful unui palmier solitar şi petele galbene ale lanurilor de muştar deja înalt. În Indii, căile ferate aparţin familiei omizilor. Abandonasem orice răbdare, dacă răbdarea mai este încă o şiretenie a speranţei, şi nu mai calculam în ore, ci în ani lumină. Deplasarea noastră nu mai ţinea de sistemul metric, şi încă şi mai puţin de împărţirea în tranşe orare. Pe nesimţite, scăpam de tirania distanţei, mă obişnuiam cu flexibilitatea timpului. Important era să înveţi să reduci flacăra, să arzi la foc mic, să guşti intensităţi lente şi durabile, ca să îmblânzeşti imensitatea. Şi când, a doua zi, după ce am schimbat din nou trenul la Jabalpur, am luat un autobuz hodorogit şi zăngănitor, în care femeile îmi pipăiau pielea ca pe un eşantion de pânză, am înţeles în chip nedesluşit că aici avea să mi se intample ceva. Făceam deja parte din ţară, eram captivul ei.»

Nimic nu mă oftică mai abitir, când îmi amintesc de copilăria mea tot mai îndepărtată, decât acele lucruri pe care le făceam şi simţeam atunci, iar acum nu mai sunt în stare să le mai fac şi să le mai simt.
Am fost un copil vesel şi sprinţar, o fetişcană zvârlugă şi vorbăreaţă, prima pe ringul de dans pe la nunţi şi botezuri, prima care lua sprayul – microfon, la întrunirile de familie, ca să recite cu patos şi intonaţie zeci de poezii. Adoram să fiu în centrul atenţiei. Acum, fie şi gândul de a vorbi în public mă sperie de moarte, iar la petreceri mă simt în largul meu numai după cel puţin un Campari Orange dat de duşcă înaintea dezmăţului dansant.
Când aveam 5-6 ani visam, ca orice puştoaică de grădiniţă, să mă fac doctoriţă, dar ai mei luaseră foarte în serios ambiţia mea preşcolară şi au ţinut-o tot aşa până când am ajuns într-a unşpea, începusem să fac meditaţii la biologie şi chimie, dar strângeam din dinţi şi întorceam privirea cu oroare dacă vedeam sânge. Aşa că-ntr-un târziu au plecat ochii, a spăşită acceptare, când le-am explicat că Facultatea de Construcţii e, totuşi, mai aproape de casă, şi că o vecină de-a mea, cu doi ani mai mare, studentă acolo, a păstrat toate cursurile, care-mi vor fi de mare ajutor dacă mă hotărăsc să aleg o luminoasă carieră în inginerie.
Eram un boţ de om, îmi plăcea la nebunie să mă tăvălesc pe iarbă şi în colb, puneam mâna pe toate lighioanele, spre disperarea mamei, iar acum, dacă văd o pată pe rochie sau un gândac în bucătărie, încremenesc. Nici nu aveam buletin când mergeam alături de ai mei, pe Jepii Mari, cu rucsacul în spate, şi păşeam fără ezitări pe drumeagul îngust, tăiat în munte, mărginit pe o latură de peretele de stâncă, înalt şi abrupt, iar pe cealaltă de un hău fără fund. Azi, am fost în Herăstrău, în parcul de distracţii(?!) şi am urlat ca apucata în timp ce mă învârteam într-o amărâtă de caracatiţă de fier (cu braţele cam ruginite, ce-i drept !), timp în care jumătate din parc, cea mai bună prietenă a mea şi familia ei se prăpădeau de râs ascultându-mi ţipetele prin care imploram divinitatea să mă mai ţină în viaţă un pic, să apuc să înfăptuiesc şi eu ceva memorabil pe planeta asta.
La patru ani schiam pe Cristianu Mare, la zece jucam tenis de câmp şi mă căţăram pe munţi, la 15 traversam lacul Colentina înot. Azi am un genunchi belaliu, iar după 10 metri parcurşi la şes, până la maşină, gâfâi ca după un maraton. De înotat mai ştiu să înot, că asta nu se uită, dar nu mai am vâna şi rezistenţa din adolescenţă. M-am specializat în stilul “pluta pe burtă sau pe spate”, categoria “leneveala acvatică”.
Se spune că vezi în copil mugurele omului întreg care va înflori peste ani. Că felul lui de-a vedea lumea şi de-a-şi trăi copilăria îi va defini personalitatea. Nici vorbă! Cel puţin în cazul meu…
Mă uit în urmă şi mă întreb amar când şi de ce m-am schimbat atât de profund şi de radical? Când m-am transformat, dintr-un copil vioi, gata să descopere minuni, într-un adult sperios, apatic şi sedentar? Când au trecut, Doamne, toţi anii ăştia, şi unde-i Alina de odinioară, că tare mi-e dor de ea?…

Dupa atatea subiecte triste si adanci, va propun un demers frivol, de vara cu nopti fierbinti si fantezii fara capastru: barbatii ideali, frumosii cu care am pleca, daca s-ar putea, pe-o insula pustie.
Ma refer strict la aspectul fizic, la faptul ca daca i-am vedea langa noi, in carne si oase, genunchii ni s-ar topi pe loc, iar mintea ne-ar amorti, anesteziata de cele mai obraznice vise erotice. Aveti curaj? Nu cu poze, ci cu exemple de nume, caci stim si noi sa cautam pe Google, daca nu identificam imediat personajul. Si sa nu vad elucubratii despre frumusetea interioara, ca impricinatele vor fi date afara de pe blog!
Nu ma intereseaza, repet, cu cine l-ati diseca voi pe Kafka, ci cu cine ati face alte lucruri, daca intelegeti ce vreau sa spun.
Incep eu (si sa ma ridicati de pe jos, din dulcele lesin, cand termin ):

James Caviezel – M-am indragostit de el si de ochii lui albastri dupa ce i-am vazut pentru prima data in Angel Eyes, unde o iubea cu foc pe Jennifer Lopez. Of, ce noroc au unele…

Sendhil Ramamurthy – Desi nu ma omor dupa cei din cale afara de bruneti, aceasta frumusete indiana (joaca in Heroes) m-a dat pe spate (doar la figurat, din pacate).

David Beckham – Nu stiu cati neuroni are baiatul asta, dar la asa chip si la asa tors, zau daca-i trebuie vreunul! (Pe tatuajul lui sunt eu, iar la gat are o poza cu mine – David loves me!:))

Simon Baker – M-am uitat la The Mentalist doar pentru minunea asta blonda, iar din primele episoade n-am prea inteles nimic, eram prea ocupata sa-i numar frumosului fiecare rid adorabil de la tampla si sa i-l sarut – imaginar, fireste. Of!

Robert Downey Jr. – De cand am aflat ca are probleme cu drogurile (adica de acum vreo 15 ani) tot fantazez ca eu, ca o zana buna, il voi salva de la vicii si pieire si vom trai fericiti… si linistiti… si goi, pana la sfarsitul zilelor si noptilor noastre.

Cam atat pentru azi. Ma duc sa fac un dus rece…

PS: Ba nu fac niciun dus, stai, uitasem de Hugh Jackman! Nu prea mai e cool acum sa-ti placa tipul asta (toate sunt innebunite dupa el), dar trebuie sa recunoastem (fie si aliniate in plutoane de muieri extaziate) perfectiunea (estetica) a superbului personaj.