Dor de fraţii mei
Sunt singură la părinţi şi mă întreb, deseori, cum ar fi fost viaţa mea dacă sora şi fratele meu nenăscuţi ar fi existat. Când singurătatea îmi sapă în suflet, răsfoiesc aiurea agenda telefonului mobil şi-mi imaginez – amar – cum ar fi să găsesc acolo numărul ei, al Gabrielei, sora mea mai mare, cum ar fi să o sun şi să vorbim despre de toate, să-i spun ce rău mă apasă dorul de ea, de copilăria noastră netrăită împreună, de iubirile care nu se mai întorc.
Şi apoi, pentru numele lui – nu ştiu care, al fratelui meu un pic mai mic decât mine, îmi închipui cum ar fi fost să găsesc un ton de apel simpatic, jucăuş, care să mă înveselească mereu când îl aud. El n-ar fi stat cu mine la poveşti triste, sigur m-ar fi luat frăţeşte peste picior, dacă m-ar fi găsit abătută, şi mi-ar fi spus un banc bun, să mă facă să râd în hohote.
N-am suferit nicicând că nu am fraţi mai mult decât acum, când parcă mă-mpung singurătăţi fără leac, când simt că tot ce voi avea vreodată mai de preţ pe lume e familia mea, sunt cei cu sânge frate cu al meu. Când mama şi tata îmbătrânesc, eu la fel, iar destinul nostru împreună capătă cu fiece zi lumina, dar şi durerea alunecării sigure către linia de finish, dincolo de care nimic nu mai poate fi schimbat.
Toată viaţa am dat străinilor exagerat de multă importanţă, i-am admirat pe unii fără rezerve, le-am jurat credinţă, mi-am plecat urechea la problemele lor, mi-am încărcat sufletul şi memoria cu bucuriile şi durerile lor, le-am dedicat excesiv din timpul şi energia mea. Şi acum mă surprind făcând acelaşi lucru, iar mama, săraca, e ultima pe care îmi amintesc să o sun, e singura fiinţă de pe lume căreia îndrăznesc să-i spun că n-am chef să vorbesc cu ea la telefon, că n-am timp s-o vizitez sau că mi-e lene s-o aştept în toiul nopţii la aeroport. În schimb, mă fac luntre şi punte pentru amici şi amice care-mi dovedesc cu proxima ocazie ca pentru ei sunt doar o prezenţă de circumstanţă, o scamă pe destin, o consumabilă umană, care la apariţia unui model nou, mai zelos sau mai performant, e lesne înlocuită.
În timp ce în ochii unora pe care n-ar trebui să dau nici doi bani consider că-i obligatoriu să apar blindată de scrupule, în faţa părinţilor mei mă arăt fără sfială nesuferită, nervoasă, egoistă, plictisită şi, mă rog, în toate felurile nasoale pentru care alţii m-ar desfiinţa imediat sau măcar mi-ar bate obrazul. Pentru că pentru orice neica nimeni e musai să te prezinţi impecabil, dar cu ai tăi, care au ghinionul să te iubească necondiţionat, e întotdeauna mai lesne să fii nesimţit.
Şi-atunci mă gândesc că, poate dacă i-aş fi avut pe fratele şi pe sora mea, nu m-aş mai fi agăţat cu atâta disperare de relaţii amoroase păguboase, n-aş mai fi crezut atât în prietenii pe viaţă, nu m-aş mai fi făcut soră de cruce cu dudui care până la urmă, după ce s-au plictisit de joaca de-a prietenia, şi-au văzut de viaţa lor, de fraţii lor, de iubiţii lor şi de copiii lor, fără mine-n gânduri. Şi poate toată setea mea de afecţiune şi nevoia de tandreţe s-ar fi revărsat asupra unor oameni cărora nu li s-ar fi părut nefiresc să-i iubesc pe termen lung, care nu s-ar fi simţit niciodată stânjeniţi de dovezile mele de dragoste.
Certificatul de naştere al Gabrielei îl avem şi acum. A murit cu un an înainte să mă nasc eu, la nici o săptămână după ce a apărut pe lume. Nişte geamuri uitate deschise, în plină iarnă, în salonul cu nou născuţi, mi-au răpit definitiv şansa de a avea o soră mai mare. Iar fratelui meu, conceput la vreo doi ani după naşterea mea, doctorii i-au negat dreptul la existenţă, considerând că o a treia cezariană ar fi fost, pentru mama, mult prea periculoasă.
Poate că într-un alt destin, avându-i pe ei lângă mine, mi-ar fi fost mai uşor. Sau poate că nu… Mă amăgesc deseori cu gândul că nu toţi fraţii se înţeleg, nu toţi sunt apropiaţi, nu în toate familiile numeroase se dezvoltă sentimentul acela de clan, care dă fiecărui membru o preţioasă senzaţie de siguranţă, certitudinea că orice ar fi, în orice moment tensionat, în orice clipă de rătăcire sufletească, are în braţele cui să se întoarcă acasă.
Dar totuşi acum, mai mult decât oricând, mi-e dor de Gabriela şi de fratele meu fără nume. Şi mi-e dor şi de mama, şi de tata, cărora le promit zilnic, fără ca ei să mă audă, că de acum încolo îi voi pune pe primul loc în viaţa mea. Şi niciodată nu mă ţin de cuvânt…
PS: Chiar acum 5 minute m-a sunat mama să mă invite mâine la ei la masă, şi am refuzat-o. De ce? Nu ştiu.
January 10th, 2010 at 12:18 am
Foarte sensibil si perfect adevarat. Eu sunt o norocoasa. Am un frate si o sora si intradevar nu exista sentiment mai puternic decat cel al legaturii de sange. Insa constientizarea acestui Afapt este din ce in ce mai acuta si evidenta pe masura ce trece timpul. Cat despre parinti, nu mai gresi. Stai cat mai mult si cat mai des cu ei. Nu sunt nemuritori. Nimeni si niciodata nu te va iubi asa cum te iubesc ei. Nici macar fratii. Pentru ca ei si-au construit propriile familii. Intre tine si familia lor fii sigura, asa cum de altfel este normal, cred, o vor alege pe cea din urma. Asa ca mergi la masa la parintii tai si ii vei face fericiti. Vei vedea asta in ochii lor. Crede-ma pe cuvant. Pana nu e prea tarziu. Iar iubirea lor iti va face bine.
January 10th, 2010 at 10:39 am
M-am regasit in ceea ce ai scris, la partea cu parintii…desi nici eu nu am frati, dar inca nu simt lipsa lor. Dar cu parintii ma port infinit mult mai… urat – as putea spune – decat cu restul lumii. Cu ei imi permit sa fiu rautacioasa, sa le raspund obraznic sau ironic, sa fiu nesuferita…De fiecare data cand fac asta, si o fac mai mereu, imi promit in gand ca nu o sa ma mai port asa, si ma rog tot in gand, ca ei sa ma inteleaga si sa ma ierte…ca sunt obosita si nervoasa de lucrurile care mi se intampla pana ajung la ei.
Asta vara am fost in vacanta la parinti. Am hotarat sa nu mai cheltuiesc o multime de bani alergand prin locuri unde ma pot duce si oricand altcandva, dar pe ei nu o sa ii am toata viata mea aici…Bine, s-ar putea ca hotararea cu vacanta sa o fi luat-o si pentru ca in vara asta bunica a murit, si imi pare rau ca anul trecut nu mi-am facut timp sa imi iau cateva zile libere sa merg la ei. Cam asta cu parintii. Cred ca toti copii se poarta asa, sau ma amagesc crezand asta, ca sa nu ma mai simt atat de neconfortabil cand ma gandesc. Si, da, pentru mama imi fac timp sa o sun dupa ce am terminat orice altceva de facut, si dupa ce m-am risipit intr-o multime de alte lucruri care poate nu ar fi meritat.
Si iar imi spun in gand, ca ei sa ma inteleaga si sa ma ierte, ca de fapt ii iubesc, dar nu sunt in stare sa ma port cu ei incat sa simta asta.
January 10th, 2010 at 10:41 am
…nu am scris prea corect, am mancat din litere, din i, parintii nu ar fi prea mandri de mine…sau cine stie, mi-ar gasi scuze ca am fost obosita, agitata, cine stie cum.
January 10th, 2010 at 12:57 pm
Ma gandesc mereu la problema asta in preajma Sarbatorilor…si nu numai…”Cei care au ghinionul sa te iubeasca neconditionat” -cat de bine ai spus…Imi amintesc de cate ori aman sa-i sun pentru ca sunt obosita sau plictisita, in timp ce pentru o prietenie de circumstanta sau o iubire pasagera sunt mereu acolo. Si imi amintesc si de cate ori mi-am propus sa schimb ceva. Ciudat, anii tot trec, iar eu ma incapatanez sa cred ca nu ne-am schimbat, ca mai e inca timp. Si…de cate ori ma intorc acasa ma simt iar in liceu.
Anul acesta, pentru prima data, m-am gandit cum ar fi sa nu am la cine sa ma duc de Craciun. Cine sa ma astepte si sa ma accepte oricum. Frati n-am avut niciodata, n-am cum sa-mi imaginez cum ar fi fost vietile noastre in acel caz. Poate mai bune. Asa ca…m-am bucurat ca inca mai sunt, zic eu, neschimbati…ei ar fi de alta parere…
January 10th, 2010 at 1:15 pm
La Multi Ani, Alina! si un 2010 incarcat de bine!
melancolii si singuratati si “cum ar fi fost daca…” ne incearca pe toti, de multe ori in viata, cind starea de nestare ne inunda, cind simtim ca nu ne-am gasit locul, rostul, linistea, implinirea…sau cind dam de greu, cind vine un moment de rascruce, pe care ne dorim sa-l fi depasit mai de mult, cu bine…
nevoia de trandente, de comunicare, dorul de dor…sunt in noi, imprimate in codul genetic. si dorul tau de sora si de fratele nenascut, de amintirile neintimplate, il compar cu dorul de iubire atunci cind nu stiam ce inseamna sa iubesti, dar tinjeam sa am un suflet linga mine, o mina impletita in mina mea, niste ochi in care sa ma scufund…
in ultimii 10 ani petrecuti in alta tara, de fiecare data sarbatorile petrecute departe de parinti si sora mi-au inundat ochii cu lacrimi greu innodate sub barba si aerul parca imi intra in plamini cu noduri, si fiecare respiratie se poticneste si nu vrea sa curga firesc…traind departe de ei e mai simplu ca, atunci cind ii vizitez, sa am un comportament impus mai cenzurat in “nesimtiri” fata de ei, desi e destul de greu, mai ales fata de parintii cu mentalitati si metehne care traiesc intr-o tara in care parerea vecinilor conteaza mai mult decit ce le dicteaza lor sufletul…
am o sora mai mica cu trei ani, cu care m-am certat si batut toata copilaria, spre disperarea parintilor…dar ne-a venit mintea la cap intr-un final, cind ne indreptam spre adolescenta, si mai ales cit am fost studente si nu am mai petrecut atit de mult timp impreuna si am avut timp sa ne ducem dorul…suntem firi foarte diferite, extreme in unele aspecte, si nu ne-am facut nicicind confidente si nici nu ne-am cerut sfaturi cind amoruri sfisietoare ne ferfenitau sufletele…dar avem un trecut comun, care ne curge prin vene si suflete si memorie, si asta ne apropie, ne leaga si ne aduce impreuna…dar pina acum, doar o sigura data sora mea mi-a tremurat in brate si i-am simtit lacrimile pe umar, si i-am citit bucuria in ochi: cind am aparut “surpriza” de ziua ei, dupa ce nascuse si baietelul ei avea 3 saptamini. si mi-a ramas adinc intiparit in suflet momentul ala, si cum m-a luat de mina si mi-a purtat pasii pina in dormitor, sa imi arate pruncul ei.
am norocul sa am prieteni foarte buni (e cea mai mare mindrie a mea, mereu am avut “mina buna” in a-i alege) pe care mi i-am ales eu, pentru ceea am vazut in ei, pentru ceea ce ei au vazut in mine. dar am fost o fire destul de inchisa, si problemele care m-au macinat cu adevarat am preferat sa nu le impovareze umerii…notiunea de “cea mai buna prietena” insa pentru mine nu a existat, nu m-am simtit in stare sa imi divulg secretele, am considerat ca un secret ar fi o povara mult prea grea pentru cineva…poate am gresit…din fericire mai am (sper) ani buni in fata, in care sa imi indrept greselile.
si stiu ca si inconjurati de familie, de frati si surori, de prieteni, sunt momente in viata cind tot ne simtim singuri si insingurati, cind nu vedem, nu auzim si nu simtim miinile intinse si incurajarile. pina la urma suntm calatori solitari prin propria viata…
January 10th, 2010 at 1:48 pm
Interesant articolul si induiosator dar judecand la rece , nu sunt de acord cu ..”" doctorii i-au negat dreptul la existenţă, considerând că o a treia cezariană ar fi fost, pentru mama, mult prea periculoasă.”… gandirea asta mi se pare puerila si nu inteleg ce vrei sa spui. Vroiai sa ai un frate, dar sa ramai fara mama ? crezi ca era preferabil asa ?
Doctorii nu au negat dreptul la existenta nimanui, ei au prezentat situatia. Ce vroiai sa faca docrorii , sa o sfatuiasca sa nasca cu orice risc? preferai asa ceva?? ? decizia a fost a parintilor tai, si consider ca a fost foarte bine ca au stiut riscurile de la bun inceput…. daca erai la un spital de sat Doamne fereste si nu-ti spunea nimeni la ce poti sa te astepti era mai grozav??? gandeste mai bine din mai multe puncte de vedere !
January 10th, 2010 at 3:15 pm
Andrada, daca as fi judecat la rece n-as fi scris deloc textul de mai sus. Dar asta e, uneori ne lasam purtati de emotii, fie ele si de moment, si le impartasim si cu altii, pregatiti oricand sa ne judece, asa, “la rece”. E un risc pe care eu mi-l asum. Fraza care te-a deranjat n-am vrut sa sune acuzator, ci doar sa exprime o stare de fapt, dureroasa pentru toti cei implicati.
Dea Valma, multumesc pentru urari si bine te-am regasit pe pagina mea! Ai dreptate, suntem calatori solitari prin propria viata, si numai dragostea ne poate face, macar temporar, sa uitam asta.
Anda, te citesc mereu, chiar daca-s lenesa la comentat pe alte bloguri, si constat cat semanam, cate angoase si tristeti avem in comun. Eu propun sa incepem sa “ne luptam” si-n fericiri, vrei? Poate de anul asta…
Je, tu scrii mereu corect si frumos si emotionant, nu-ti mai face griji. La fel ca in cazul Andei, parca te cunosc de o viata citindu-te. Si imi face bine.
Dana, bine ai venit!
Nu ti-am ascultat sfatul, n-am fost azi la ai mei. Nu vreau sa merg cu gandul ascuns ca o fac de frica sa nu-i pierd, nu vreau sa calc pragul casei lor cu amaraciune in suflet. Eu stiu ca ei stiu ca ii iubesc. Si vreau sa fiu vesela pentru ei, si o sa fiu. Promit.
January 11th, 2010 at 1:12 pm
Am doua surori si un frate. Nu-mi imaginez viata fara ei si nici cand eram mica nu mi-am dorit sa fie altfel, desi trebuia sa impart si jucariile si ciocolata.
De aceea, inteleg ce-ti lipseste. Si pentru ca am doua surori, imi permit luxul ca una dintre ele sa-mi fie foarte apropiata si cealalta nu, iar faptul ca-mi vad fratele doar de doua ori pe an, prea important si prea bogat pentru a-si bate capul cu familia, devine un amanunt neimportant atata vreme cat aflu despre el de la cumnata mea si-mi vad nepoata suficient de des.
Daca ai mai multi frati ai si de unde alege.
Dar fratii nu mi-ai tinut niciodata loc de singurate sau de dor. Nu mi-au fost leac de departare sau tristete. Nu i-am sunat sa cer ajutorul cand am ramas somera …dar ne-am strans mereu la zi de sarbatoare, de Craciun sau de Pasti, ne-am plans unul pe umarul celuilalt cand am pierdut-o pe mama si am cautat intre noi consolare.
January 11th, 2010 at 2:16 pm
La fel de singura ma simt si eu, dar plang amar dorul copilului meu pentru fratii lui.
Si as mai naste prunci, vre-o 4, i-am promis, dar nu as mai avea puterea sa-i cresc singura, asa cum i-l cresc pe el, minunea mea, implinirea mea, rostul meu.
January 12th, 2010 at 5:14 am
N-as putea sa nu recunosc ca m-am gandit si eu la o sora, stiu ca mai trebuia sa fie cineva dupa mine dar n-a mai fost. Atunci era bine, caci mancam singura ciocolata chinezeasca cu stupul de albine, si ma miram de atata noroc, insa azi nu mai e, desigur, la fel. Si, in plus, acum ori de cate ori imi sun parintii imi amintesc cat de mare e distanta dintre noi. Unii spun ca nu-i nimic, se ajunge cu avionul, si se ajunge, dar nu des. Nu mai am chef nici de masterele alea senzationale pe care eram aproape sigura ca o sa le fac aici, nu mai chef, de fapt, de aproape nimic. Asta e, trebuie sa te mai incarci la priza sufleteasca din cand in cand, daca ai cu tine incarcatorul.
January 12th, 2010 at 6:07 pm
Draga Alina, recunosc ca este prima data cand citesc o postare de-a ta, dar mi-a atras atentia titlul. Eu, din fericire, am o sora, care este mai mult decat o simpla sora, este cea mai buna prietena a mea, este persoana din viata mea in fata careia nu trebuie sa ma justific si, dincolo, de mici divergente inerente, pana la urma intr-o familie, pot afirma ca alaturi de ea am inteles ce inseamna iubirea neconditionata si nici nu imi pot imagina viata fara ea.
Exact cum ai scris si tu, parintii imbatranesc, nici nu vreau sa ma gandesc la asta, deocamdata nu pot accepta aceasta realitate despre parintii mei, dar sora mea Andreea este pur si simplu a mea.
Ii multumesc lui Dumnezeu ca am o sora, de fapt ca o am pe ea.
Si pentru ca ea este departe de mine, fizic, postarea ta m-a atins la suflet!
January 12th, 2010 at 8:56 pm
Mi-a placut foare mult ce ai scris… pana ce am citit PS-ul. E cu atat mai dureros cu cat iti dai seama ca parintii sunt cei mai importanti… Stii ca gresesti si totusi… nu faci nimic? Trist!
Acum, cand mama mea trebuie sa faca o operatie si este foarte speriata, mi-am propus sa le arat mai des parintilor mei cat de mult ii iubesc. Cine stie cat timp o sa mai fie pe aici, prin lumea asta…