Suntem normali sau paranormali?
Cum în ultimul timp trendul analizei fenomenelor paranormale a atins şi capete înalte în stat – vezi ilara istorie a flăcării violet şi a atacului energetic desfăşurat la nivel prezidenţial – m-am gândit să rezerv aici un loc de dat cu părerea (dar în termeni mult mai colocviali, că la alţii nu mă pricep) despre aceste fenomene. Să credem în ele, să nu credem?
Eu, mărturisesc, cred în vrăji, cununii legate şi deochi atunci când îmi convine. Acceptul meu asupra fenomenelor pe care nu le înţeleg e sporadic şi extrem de selectiv, dictat de anumite împrejurări în care realitatea imediată nu mă mai satisface şi simt nevoia unor explicaţii ce ţin de extrasenzorial.
De exemplu, îmi place să-mi dea bunică-mea în cărţi, dar nu cred în fantome şi-n vârcolaci. Ador filmele SF, poveştile despre lumi paralele, vieţi viitoare şi anterioare, călătorii în trecut şi viitor, dar continuu să cred, în majoritatea timpului meu liniar, că nu avem decât o singură viaţă, câteva trenuri de prins şi zile numărate de trăit. Recunosc, mă simt mai confortabil în preajama lucrurilor palpabile şi noţiunilor dovedite, formaţia mea tehnică – pentru că am terminat un liceu de matematică-fizică şi-o facultate de inginerie – îmi deschide uşi cam încete şi ruginite spre fenomene şi lumi străine de spaţiul concret, 3D, în care vieţuiesc.
Dar cred şi-n miracole, nu mă înţelegeţi greşit. Când iubesc şi sunt iubită ştiu sigur că pământul stă pe loc, din învârteala lui, vreme de un sărut. Simt şi eu cum se dilată timpul, când aştept cu nerăbdare ceva, când număr clipele ce mă despart de o întâlnire dragă, şi tot eu văd cum aceleaşi clipe devin tot mai grăbite şi mai puţine când mă paşte un deadline, când am o grămadă de lucruri de făcut în 24 de ore, acum mici şi înghesuite într-o singură zi.
Am urmărit şi eu cu gura căscată filmul «Secretul» şi mi-a plăcut să mă las convinsă, dincolo de sclipiciul clişeelor tipic americane, de ideea că ne putem schimba mintenaş destinul ajutaţi numai de puterea unui gând bun. Ce fericiţi şi înstăriţi am ajunge cu toţii dacă ar fi atât de simplu ca-n scena în care un tip îşi lipeşte bani de pereţi, se zgâieşte la ei zi de zi şi pe dată afacerile încep să-i meargă strună şi conturile i se burduşesc. Nu neg, însă, că un gând pozitiv viguros poate ajuta. Dar te ajută, cred, nu gândul, în sine, ci fapta, acţiunile pe care alegi să le întreprinzi pe acest fond sufletesc optimist.
Dar ca să-mi şi contrazic grosolan scepticismul etalat mai sus, o să dezvălui acum un lucru în care cred orbeşte, în ciuda fondului pragmatic ce mă domină şi-mi cere, în schimbul credinţelor mele, dovezi în formă matematică, fizică, chimică sau, cel puţin, statistică. Cred în noroc. Cred că unii dintre noi se nasc cu o stea în frunte, care le luminează destinul, în timp ce alţii, la fel de frumoşi, de deştepţi şi de instruiţi ca primii, orbecăie o viaţă întreagă printre şanse ce trec mereu pe lângă ei. E şi o vorbă din bătrâni, că părinţii îţi pot da orice – viaţă, casă, mâncare, bani, numai noroc nu. Pe ăla ori îl ai, ori te amăgeşti că ţi-l poţi face singur.
Oricum, totul e acceptabil, ca teorie, cel puţin, ca subiect de şuetă, atâta vreme cât credinţele noastre în ciudăţenii nu fac rău nimănui, decât uneori nouă înşine, aruncându-ne în ridicol. Însă când mor cu zile oameni aparent întregi (nu la cap, oricum), când se sinucid în masă, că aşa le cere vreun guru nebun, pentru că s-au aliniat nu ştiu cum planetele şi vine sfârşitul lumii, când îşi tratează leucemia cu ceai de levănţică, toleranţa mea la fenomene paranormale, leacuri naturiste şi adevăruri de dincolo de noi scade exponenţial.
Pentru că o să vreau să ajung şi acolo, la o altă mare modă, deseori cretină, a zilelor noastre – întoarcerea, vezi Doamne, la “natură”, fuga bezmetică de E-uri, negarea cu orice preţ a tehnologiilor moderne, sfidarea medicinei alopate. Dar despre asta promit să mă învolburez mult mai tare, asta şi pentru că am avut un caz tragic în familie, într-un text viitor.
Tags: extrasenzorial, flacara, gand, naturist, normal, noroc, paranormal, violet, vraji
January 24th, 2010 at 8:18 pm
dupa ce am vazut cateva episoade din Heroes a incoltit undeva ideea ca am unele “puteri” mai speciale… e bine sa fii constient mereu de ceea ce poti si nu poti face.
ca si influenta a universului (apropo de Secretul) eu cred insa in gandurile bune ale celor din jur si am avut intotdeauna norocul ca atunci cand am avut nevoie de ajutor si l-am cerut celor apropiati ei sa fie langa mine. cred ca nu ne putem ajuta decat singuri.
mi-am spus si eu de multe ori ce as vrea sa stiu sa inot sau sa dansez, dar de cate ori am mers sa ma interesez cat costa si unde pot lua lectiile acestea? o singura data la inot, acum 5-6 ani cred…
January 24th, 2010 at 10:05 pm
Ramona, si eu urmaresc Heroes, si bine ca nu mi-a incoltit ideea ca am puterea de autoregenerare a lui Claire, sa ma apuc sa-mi tai vreo unghie cu tot cu deget! : )
January 25th, 2010 at 6:49 am
Draga mea, am fost si eu tentata sa atribui doar norocului chior toata bafta unora si ghinioanbele altora. Pe urma insa, dupa ce m-am saturat de invidiat in dreapta si-n stinga, m-am inteleptit, cu ani in urma: am fost sincera cu mine cinci minute si ce crezi ca am aflat? Norocul si nenorocul erau doua butoane pe care le actionam chiar eu.
Nu vreau sa generalizez, nu fac decit sa impartasesc o viziune subiectiva: stiu exact de ce n-am avut noroc atunci cind as fi dat orice sa am, stiu de ce am ajuns sa pling si de ce am avut esecuri, dupa cum stiu precis si de ce mi-a fost bine (atunci si atit cit mi-a fost).
Sigur ca, uneori, in furia calculelor metafizice, explodez in musatescianul “nimic nu-i mai al dracului decit norocul altuia”, dar in citeva secunde constientizez pacatul si imi revin in simtiri.
Eu, una, macar stiu: mi-am gatit noroacele si nenoroacele cu mina mea, nu pot invinui si invidia pe nimeni. Cheia fericirii mele e la mine. Dar citeodata ma tem ca am inghitit-o. Sau, si mai rau, ca am stricat-o iremediabil.
January 25th, 2010 at 7:38 pm
ce dragut spui Simona… cheia fericirii e in noi
eu insa cred ca nu putem gasi tot ce vrem la un om…si totusi incercam, ca poate cine stie…eu una nu inteleg de ce imi placi tipii superficiali…
January 25th, 2010 at 11:02 pm
Si eu cred ca ne facem singuri norocul, dar cu limita. Sunt anumite constante care nu depind de noi si care ne ies in cale pe tot parcursul vietii. Nu ne alegem familia, tara, aptitudinile, trasaturile fizice, colegii de scoala. Nu alegem cand facem accidente de masina, cand ne ies cosuri sau cand ne prinde ploaia fara umbrela. Nu alegem de cine ne indragostim. Sunt infinit de multe lucruri pe care nu le alegem.
Tot ce putem face e sa jonglam cu ce avem. Evaluam toate optiunile pe care le cunoastem si alegem drumul care in acel moment si context ne pare cel mai potrivit. Dar Altcineva ne lasa sa cunoastem optiunile. N-ar avea nici un farmec daca am fi stapani deplini ai existentei proprii.
January 26th, 2010 at 6:44 pm
Eu cred ca undeva, mai sus de noi exista ceva…..divinitate, forta, energie..fiecare sa-i spuna cum vrea….e o secventa interesanta la sfarsitul filmului “Men in black” cu galaxiile sub forma de margele tinute de o mana care apoi devine la fel de mica si incape in alta….si tot asa……cred ca undeva exista ” ceva” care de bine de rau ordoneaza miscarea browniana in care traim….
Cat priveste chestiile mai “omenesti” si eu cred ca intr-o viatza anterioara am fost printesa(prea sunt mofturoasa uneori) si ca matzul meu a fost caine ca prea frumos face aport…..
Norocul e intr-adevar e imprevizibil…e vorba aia:ce ti-e scris, in frunte ti-e pus…..
Dar la fel de adevarat mai e si faptul ca nu la toata lumea “pica para malaiata in gura lui natafleata”..uni trebuie sa mai si culeaga para!
Cred ca in mare masura un om isi face soarta si ca mult tine si de atitudinea fiecaruia in fata vietii sau mai bine zis a sortii…
Singurul lucru mai paranormal in care cred sunt presimtirile…pe verificate..dar si alea mai nou am citit ca-s de fapt ceva conexiuni neuronice ultrarapide care dau impresia ca stii ce va urma…
Nici eu nu inteleg oamenii care cred orbeste in tot felul de leacuri si de lecuitori..mai ales ca sunt medic si stiu ca intr-adevar minuni sunt, dar sunt acolo unde si stiinta este…nu degeaba isi face chirurgul cruce inca intra in operatie…..
January 26th, 2010 at 10:05 pm
Cred ca suntem normali, dar din cand in cand o facem pe paranormalii.
January 27th, 2010 at 12:30 am
M-am asezat la calculator cu gand sa va raspund tuturor, pe rand, asa cum se cuvine, dar am mainile inghetate, la mine in casa cred ca sunt 10 grade. Mi-am luat foehnul langa mine, si ma mai incalzesc, din cand in cand, cu el – stiati trucul asta?
Dar mainile tot reci imi sunt, cred ca am nevoie de niste vraji, ceva, sa vina mai repede vara, ca iarna asta siberiana nu-i pe gustul meu deloc!
January 27th, 2010 at 7:37 am
V-a ajuns si pe voi Siberia? Noi ne lafaim de vreo doua luni in ea
January 28th, 2010 at 8:38 am
S-a mai domolit inghetul asa ca pot si eu sa vin si sa tastez ca toata copilaria mea bunica a dat in carti: daca luam sau nu treapta I/ II; daca facultatea aleasa este potrivita, daca la teza o sa fie bine, daca iubitul aflat temporar in raza de actiune ne inseala sau nu, daca tata obtine sau nu o marire de salariu…
Am crescut in casa cu aceasta atmosfera si am fost cu totii cuceriti si dependenti de “stiinta” cartilor.
Odata cu bunica a plecat si “stiinta” din viata noastra.
La vrajitoare nu am fost, iar cununiile bnu mi-au fost legate in ciuda insistentelor celor din jur.
January 30th, 2010 at 10:21 pm
si eu vreau sa vina odata primavara, vara … a fost o iarna urata pentru mine.
dar hai sa fim putin ca Peter Petrelli Alina, sa luam din forta celor din jur, insa sa stam langa cei buni. nu langa cei care ne fura noua forta sau ne dau energii negative.
recomandare desenele animate Printesa si broscoiul, o poveste frumoasa si interesante personaje. incep din nou in fiecare seara chiar daca par fraiera sa-mi pun dorinta in gand si sa zic “please, please, please, please…” (p.s. desenele sunt facute in stil vechi, creionate)