Violently Happy
Acum ceva vreme am apelat-o pe messenger pe o amică de-a mea cu un trecut apropiat cam tumultuos. Adică o căsnicie recent distrusă (pentru că aşa a vrut el), nişte vise comune destrămate, mă rog, o gamă de întâmplări ale căror istorisiri îmi izbesc atât de des urechile în ultima vreme, încât suferinţa din dragoste a devenit aproape un clişeu cotidian, cam toate poveştile cunoscuţilor mei sunt triste, sunt despre singurătate ori despre neîmpliniri în amor, toţi se zbuciumă, cauta şi nu găsesc, renunţa la ceva, pierd câte ceva… Iar eu simt că aparţin dureros acestui lot de semeni ai mei care orbecăie pe drumuri rătăcite, înfundate, care plutesc în derivă pe mări tot mai învolburate, aparent fără liman.
Dar să revin la sesiunea de messenger. Departe, totuşi, de gândurile mele, în acel miez de zi, frământarea de mai sus, căci la acea oră eram într-o derivă leneşă pe net şi nu m-a dus mintea decât s-o-ntreb banal, cu o curiozitate plictisită, aşa cum facem toţi când ne mănâncă tasta să iniţiem discuţii pe chat: “Ce mai faci?”
Răspunsul ei a venit prompt şi m-a încremenit o secundă în scaunul meu comod, de birou, dând ferestruicii de Yahoo o aură aparte, care mi-a strepezit privirea: “Sunt fericită!!!”
În faţa neaşteptatei alăturări de cuvinte, inima mi-a amuţit, pentru o secundă, şi am căscat nişte ochi mari, miraţi până la refuz, ca ai portarului de la Luvru în faţa Monalisei cu zâmbet enigmatic şi strâmb, ca ai lui Bulă la vederea girafei care nu există. Mai mult, neuronii nu mi s-au repliat în timp util, aşa că replica mea s-a lăţit, tembelă, pe ecranul de un alb luminos: “Dar de ce?”
Fata a răspuns totuşi surprinzător de prompt întrebării mele cretine. Era îndrăgostită din nou, şi dragostea ei împărtăşită tocmai născuse, pentru ea, speranţe eliberatoare, euforii gingaşe, iar pentru cinismul meu monştrii lingvistici pe care-i crezusem, că pe Tyrannosaurus Rex, demult dispăruţi. Fericirea ei proaspăt regăsită m-a încălzit brusc şi mi-a făcut aerul din jur mai plăcut respirabil, deşi mi-a trezit în prima fază o invidie ciudată, de care iniţial mi-a fost ruşine, dar pe care am îmbrăcat-o apoi frumos, în bucurie, în speranţe înmugurite pentru viitorul amicei mele şi-n leac salvator pentru cicatricele propriului meu trecut.
Mă arde un pic pe suflet când văd oameni fericiţi, aş fi ipocrită să nu recunosc, nu ştiu să reacţionez la euforia lor, mă pricep mai bine să consolez şi să fiu consolată, să-mi plâng de milă sau să mângâi, pe umărul meu, creştete obosite de neputinţa şi disperare. Dar fericirea entuziastă a prietenei mele mi-a făcut ziua mai senină, mi-a mai îmblânzit blazările, mi-a mai ciobit sarcasmul.
Iar statusul ei de pe messenger, “Violently Happy”, mi-a aprins un zâmbet larg, ghiduş. Titlul straniei melodii lui Bjork îmi dansează, şi acum, în gând, după ce a desenat în sufletul meu şifonat imagini pastelate, mi-a resuscitat optimismul obişnuit, de prea multă vreme, să agonizeze, mi-a mai curăţat de vreascuri, măcar pentru o zi, drumul şerpuit pe care destinul m-a aşezat.
Tags: Bjork, fericire, messenger, Violently Happy
February 7th, 2010 at 2:45 pm
Te inteleg foarte bine Alina . Nici eu nu stiu sa reactionez prea bine la euforia unei prietene fericite . Ma bucur , ma simt mai usoara si la randul meu mai fericita dar de cele mai multe ori nu stiu cum sa ma comport . Uneoi chiar am fost banuita de invidie – ceea ce e total neadevarat , e un sentiment necunoscut mie pana acum si nu sunt o tinerica . Reactionez foarte bine insa la tristeti, suferinte, deznadejdi . Citind ce ai scris m-am intrebat de ce e asa si cred ca am gasit si raspunsul : pentru ca oamenii fericiti nu au nevoie de ajutor , cei tristi,cei care sufera ,cei singuri – DA. Iar noi asta stim sa facem cel mai bine : sa fim alaturi ce cei ce au nevoie de noi .
Cu drag,
February 8th, 2010 at 10:45 am
Eram in clasa a 12-a, la o ora de filosofie. Profesoara abandonase manualul si ne intreba pe fiecare ce inseamna fericirea pentru noi, ce ne trebuie ca sa atingem acea stare minunata. Mi-am cunoscut atunci colegii mai bine ca in 4 ani de scoala. Am aflat ca cei mai timizi visau la bani si la recunoastere, cele mai dezghetate visau la dragoste, cei mai destepti visau la copii.
Am fost ultima care a raspuns. Eram atat de captivata de raspunsurile colegilor incat uitasem sa ma gandesc la al meu. Am spus primul lucru care mi-a venit in cap: “Eu.. sunt fericita. Am fost mereu asa. ” Profesoara mi-a zambit, colegii m-au privit cu neincredere. Dar era adevarat. Si inca este. Sunt fericita, chiar “violently happy”, dupa ani in care am pierdut oameni atat de dragi, in care nu am realizat nimic profesional, in care nu am facut nimic special si prin care am trecut fara pereche. Nu pot scapa de starea de fericire, e in insasi viata mea.
De aceea, fericirea celorlalti mi se pare fireasa. Chiar daca as avea de spus multe, cand ma gasesc langa oameni fericiti ii incurajez sa povesteasca, sa exploreze, sa ma bucure cu fericirea lor. Necazurile mele se rezolva si altadata, dar fericirea nu suporta amanare, trebuie sarbatorita!
February 9th, 2010 at 12:25 am
Dragut articolul…as spune ca-n povesti si ca-n realitate in acelasi timp. Mi-a placut Monica Radulescu, pot sa zic ca rar cred ca sunt oameni ca si ea, eu pot sa numar pe degete cati oameni ca ea am cunosut in viata mea si din pacate , desi mi-as dori sa fiu ca ea eu , nu sunt si nu am fost niciodata asa…As vrea sa strig si eu sus si tare ca-s “violently happy” sau macar happy dar eu parca am ajuns in starea in care nu mai gasesc nimic happy in jur..stiu ca nu-i necesar sa vina din jur dar oamenii din jurul meu in afara de sotul si baietelul meu ,sunt ciudati…nu rai dar aud numai oameni care se plang , care critica si nedreptate cat cuprinde si atunci nu mai am timp sa gasesc fericirea….. dar probabil ca intr-o zi voi vedea altfel lucrurile..probabil.
As vrea sa-i fie bine bine prietenei tale, Alina sa fie tot asa de fericita multi multi ani….
mai verifica totusi peste o vreme vezi ce va zice statusul ei la mess….
Numai bine , Alina
February 9th, 2010 at 12:56 am
Alina, te-ai gandit ca poate nu este chiar atat de violent de fericita? Te-ai gandit ca asta este doar o masca prin care isi ascunde durerea si umilinta? Ai spus ca i s-a destramat casnicia din cauza lui. Suferinta si durerea ei i-ar fi dat lui satisfactie, unui mascul care pana la urma a iesit deasupra. A obtinut ce a vrut. Poate ca fericirea ei ostentativa ascunde o mare tristete pe care insa nu are puterea sa o recunoasca.
Marturisesc ca eu in cele mai crunte momente ale vietii mele rad, cant, zburd ca sa nu ii impovarez pe ceillati cu durerea mea pentru ca nimanui nu-i plac oamenii cu privirea pierduta. Le au si ei pe ale lor.
February 9th, 2010 at 2:47 pm
Cristina, stiu sigur ca in acea zi, in acea bucata de existenta a ei a fost cu adevarat intra-atat de fericita. Intre timp s-a mai schimbat statusul la mess, ce-i drept.
)
Da, Claudia, si eu a s vrea macar o zi, un minut macar sa pot striga ca-s Violently Happy! Din pacate n-am mai trait acest tip de fericire de vreo…15 ani? O viata de om! Si ce-i mai rau e ca, la cum ma stiu, nici nu am sanse s-o traiesc prea curand…
Si mie -mi place Monica Radulescu, am marturisit acum ceva vreme ca e printre preferatele mele de aici, de pe blogurile Tango. Recunosc, mereu cand postez ceva, ma gandesc la comentariul ei, il astept chiar. Si nu ma dezamageste niciodata, e desteapta, e sensibila, e profunda, e talentata, si mai e si o gagica misto, din cate imi amintesc de la intalnirea de Florii!
Maria, ai dreptate -si eu stiu sa fac foarte bine asta (n-are rost sa fiu modesta) – stiu sa fiu alaturi de cei care au nevoie de mine. Insa din pacate eu, in afara de mama, n-am cunoscut pe nimeni care sa raspunda cu acelasi devotament, acceasi promptitudine si acelasi spirit de sacrificiu nevoilor mele. Dar asta e viata, unii dau, altii iau.
February 9th, 2010 at 5:14 pm
Nu! Nu! Nu!
Alina, nu ai voie sa scrii “Din pacate n-am mai trait acest tip de fericire de vreo…15 ani? O viata de om! Si ce-i mai rau e ca, la cum ma stiu, nici nu am sanse s-o traiesc prea curand…”, nu ai voie sa gindesti asa. Si nici tu Cristina, nu ai voie sa pui totul sub semnul suspiciunii (”doar o masca prin care isi ascunde durerea si umilinta”)…
Binele, frumosul, bunatatea, bucuria, miracolele mai mici sau mai mari ale vietii, exista! “Violently Happy” exista..Si eu nu am crezut in el, ma resemnasem cu conditia de sceptic, de om care nu poate atinge fericirea, sau imi spuneam ca poate aia inseamna binele meu, fericirea mea…o suprevietuire fara dure de cap…Dar nu am avut dreptate si nu am stiut-o pina de curind…Si mie imi vine sa imi pun azi statusul de “Violently Happy”…Si realizez ca nu e neparat din cauza fluturilor (care sunt tot la 1700 km distanta), nici din cuza unei prietenii recent descoperita care imi umple sufletul, nici din cauza aprecierii de care ma bucur la munca, nici din cauza ca imi spune mama ca ma iubeste, nici din cuza ca imi zimbeste lumea pe strada, nici din cauza ca nepotelei mele ii iese primul dinte…si nici ca as fi descoperit eu secretul fericirii…E, poate, si din cauza ca m-am descoperit pe mine, am inceput sa ma inteleg, sa am rabdare cu mine, sa imi inteleg si ingadui poftele si capriciile… E, cel mai probabil, din cauza ca am pierdut ceva important, ceva la care am tinut mult (si am realizat cit a insemnat dupa ce n-am mai avut-o): o bucata de viata, un om, o casnicie, cu toate visele si sperantele legate de ele…Am pierdut intr-un timp scurt multe: si lucruri materiale, si viata (bunica), si mai ales o bucata de suflet…si ma vedeam (din fericire doar in imaginatia mea bolnava!) pierzind si un sin, pierzindu-mi si mintile, si poate multe altele…Si am avut atunci o reveletie, am realizat ca astea sunt doar niste palme primite peste fata, ca sa ma trezesc la realitate, sa ma uit mai atent in mine, in jur, in oameni, in stele, in flori, in carti…sa vad ca frumosul, binele, bucuria, miracolul numit viata e intradevar un miracol, si sa ma bucur, si sa fiu fericita. Si sunt fericita! Eu cu mine.
Aaaaaaaaa, ca nu stiu cit ma va tine fericirea asta…e alta poveste.
February 9th, 2010 at 5:21 pm
Fericirea nu vine de la toti ceilalti. Vine de la cativa, dragi si minunati, care iti dau energia si bucuria pentru fiecare zi. Poate de aceea eu raman fericita in ciuda faptului ca iubesc si ma iubesc putini oameni si ca, sincer vorbind, lucrurile nu sunt grozave in viata mea. De aici si tenta de violenta in fericire
Alina, multumesc! Vorbesc cu placere cu voi de fiecare data. Sunt doar un om sincer si cu amintiri frumoase. Dar dupa ce seful m-a facut proasta si un prieten drag plicticoasa, zau ca prinde bine ceva lauda
February 9th, 2010 at 5:53 pm
Monica, seful tau e un prost, iar prietenul nu e drag deloc! Kiss.
February 9th, 2010 at 7:25 pm
Dea Valma, si eu cred ca Violently Happy exista, altfel nu m-as mai agita sa pun un picior inaintea celuilalt in fiecare zi. Ne alintam, si noi, astea, care facem pe blazatele, dar speranta e acolo, vie, si alerta, si obraznica as always. Bine ai revenit, cu fluturii tai cu tot!
February 9th, 2010 at 7:36 pm
Si iata si piesa cu pricina:
http://www.youtube.com/watch?v=xfBzk3pH0VA
“violently happy
’cause i love you
violently happy
but you’re not here”
Nimeni n-o putea zice mai nebuneste, mai hipnotic, mai disonant… mai trist decat Bjork.
February 12th, 2010 at 11:37 am
cred că recomandarea necesară tuturor îndrăgoatiţilor e să fie “violently normal”…:) şi, mai ales, invincible to everyone.
iată şi un poem scris de mine recent, şi care ar putea pondera violenţa aceea fericită:
afterlove. invincible to everyone
se spune că realitatea începe din curiozitate
relativ la adjectivul ei malefic
poate că şi e chiar aşa
pe ea am reiubit-o rău
fără să sper nimic
putea să explodeze Loteria Naţională
eram convins dinainte că totul
e oribil de plin de speranţe
la nivel micro tristeţea-i o criză de nervi
uite ai un nervişor eşti varză dragă tristeţe
mi-a căzut cu brio toată lumea în cap
vine solitudinea îmi pune păturica
biberonul cu miere în gîţii mei de poeth
beau şi mi-am robotit toată ziua furia
ca o răzbunare
mi-am rupt o mînă pare un copil
înfăşat în scutece de ghips
ce fericire îmi scot singur peri albi
între sufleţele de mic litraj
sunt bine uneori apuc mai mult decît pot duce
beau în supărarea mea şi chiar nu vreau să ştiu
ce morţi şi răniţi e atît de greu
de înţeles
ştii
eu sunt invincibil
şi nu există învinşi
doar diferite grade de doborîre
February 14th, 2010 at 10:38 am
George, multumesc pentru poem! Imaginile tale afterlove m-au impresionat. Si asa e, in iubire nu exista invinsi!