Alina Grozea

Azi, in prag de seara a lui Mos Nicolae, nu stiu ce mi-a venit sa vizitez hipermarketul din cartierul meu (am luat masina, am condus cinci minute si am cautat o jumatate de ora loc de parcare, desi s-a inventat si mersul pe jos, fata de care am dezvoltat, insa, o aversiune periculoasa).
Sunt epuizata. E totusi un sport extrem sa mergi prin magazine in perioada asta din an, mai ales cu pretentia de a si cumpara cate ceva. Numai ca eu am ales sa merg asa, fara tinta, doar sa casc gura, caci cadouri am cumparat din timp, la ore mai putin aglomerate. De fapt, aveam o intalnire la o cafea, am ajuns mai devreme, si m-am lasat purtata de puhoiul de oameni printre standurile burdusite cu marfa gatita de sarbatoare, ambalata sclipicios, sa-ti ia ochii. M-a luat ameteala printre muntii de Mos Craciuni de ciocolata, globuri pestrite, brazi de plastic si suvoaiele de lume bezmetica, asa ca m-am retras grabnic din viitura, cautand o zona mai aerisita. Mi-am mai tras sufletul langa detergenti (se pare ca spalatul rufelor nu e prioritar zilele astea) si la raionul cu televizoare – parca nici electrocasnicele nu se mai vand asa frenetic in ultimul timp, stocul de plasme se pare ca a fost asigurat prin trendul de Craciun de acum vreo doi ani, cand toti isi faceau credite ca sa-si puna in sufrageriile mici ecrane uriase, la care sa se holbeze de la 2 metri distanta pana la canapea. Acum, gol la televizoare, insa pe toate ecranele parasite rula simultan un clip decoltat si zgomotos cu Beyonce, asa ca am fugit catre standul librarie. Liniste, dar totusi trista atmosfera si acolo, nimeni nu rasfoia nimic, nicio coperta nu parea destul de-mbietoare pentru cei care pareau ca sunt in cautarea unui cadou, nu mai e de bon ton sa oferi carti de sarbatori.

Plasata astfel la o confortabila distanta de balamucul din centrul magazinului, m-am apucat sa scanez continutul carucioarelor incarcate pana la refuz, aliniate in cozile enorme de la case. Mos Nicolae ne va aduce, anul acesta, muult whiskey. Si baxuri de vin ieftin. Si apa minerala, pentru sprit. Carne macra, mici la casoleta, roti de cascaval, pantofi de scai si pijamale de finet, ca erau reduceri. Ma asteptam sa vrea sa aduca si multe portocale, si banane, ca pe vremuri. Acum sunt la discretie, nu trebuie sa mearga pana in Africa dupa ele. Dar nu, copiii de azi stramba din nas la fructe, vor napolitane cu ciocolata, oua cu surprize, pufuleti si biscuiti. Plang in fata unor figurine japoneze cu design grotesc, utilitate indoielnica si pret piperat. Parca si Barbie imi pare mai simpatica acum, desi n-o puteam suferi, insa dupa invazia de bakugani, monstri spatiali si alte aratanii, mi-am mai revizut sentimentele fata de ea.

Si am mai observat ca hartia lucioasa, ornata cu stelute si fulgi de nea, nu prea are cautare, insa dispar de pe rafturi, cu viteza luminii, pungile speciale pentru cadouri, mai toate urate si indecent de scumpe. Nu se mai poarta sa faci daruri ambalate in hartie fina, frumos colorata, ornata cu pampon. Acum trantesti ploconul intr-o punga chicioasa, cu « La multi ani ! », poze cu pisici, ciorchini de globuri sau imprimeu cu lalele, si gata, te-ai achitat onorabil de momentul festiv. Iar sticla de whiskey cu doua pahare cadou – super oferta! – nici nu are nevoie de ambalaj special, caci e fixata intr-un carton tare, impozant, prevazut cu maner din plastic.

Dupa scurta plimbare sunt trista si obosita si melancolica. Am fost unde se fac cumparaturi si n-am cumparat nimic, eu, care altfel ador shoppingareala. Azi insa nu stiam cum sa ies mai repede de la mall, am baut cafeaua pentru care ma dusesem, am spus ca ma doare capul – si chiar ma durea! – mi-am fumat tigara de care iar planuiesc sa ma las, si am zbughit-o spre casa. Si mi s-a facut un dor amar de sarbatorile copilariei mele, de zapada, de parfumul irezistibil al mandarinelor cu coaja creata, de bananele verzi puse din vreme in camara, la copt, de lingourile de ciocolata chinezeasca pe care le primeam cand ma duceam s-o colind pe vecina darnica si bogata de la etajul 2.
Si asteptand la semafor, intr-un trafic deja infernal, mi-am amintit cu lacrimi mari si limpezi, de manusile cu un deget, groase si pufoase, tricotate de mamaie, de cartile de povesti legate cu funda mare si rosie, de bradul musai inalt pana in tavan, de jucariile pe care Mosul mi le aseza sub pom impachetate in cutii vesele, ce zornaiau – « Oare ce-o fi aici?? » - a nerabdare si a surpriza.