Alina Grozea

Am dat textului meu acest titlu straniu, care ma emotioneaza enorm, pe care l-am copiat cu nerusinare de pe coperta cartii scrise de Erich Von Daniken, pentru ca in ultimul timp am decis sa nu mai scotocesc atata in trecut – o pasiune de-a mea-, ci sa ma apuc sa escavez si prin negura viitorului, acel ceva pentru care s-a inventat cuvant, dar care totusi nu poate fi cuprins in imagini limpezi. Acel ceva pe care obisnuim sa-l desenam cateodata in tuse stangace si tremurande, de pictor orb. Ceva ce nu putem atinge, dar care miroase atat de ademenitor a speranta, caci altfel n-am reusi cu niciun chip sa traim pentru el, pana la el.

Imi amintesc de vremurile in care se imbulzeau in fata mea ani viitori navalnici, plini de evenimente pe care singura le asezasem pe fagase temporale asa cum credeam eu ca le-ar fi rostul firesc.
Aveam 10 ani si eram saraca in trecut  – deci nu aveam materie prima de scotocit – asa ca ma zgaiam la viitor cu ochi obraznici si-i dadeam forma pe care nu ca mi-as fi dorit-o, pentru ca nici nu stiam, pe atunci, ce-mi doresc, dar viitorul meu avea chipul si asemanarea nazuintelor ce-mi fusesera inoculate in suflet inca din ani si mai fragezi, pe cand pieptanam papusi, bateam baieti si marea mea satisfactie era sa-mi cumpar singura prajituri. (Acum, daca stau bine sa ma gandesc, tot asta a ramas marea mea satisfactie.)

Deci, cand aveam 10 ani, mi-era foaaarte clar cum va arata viitorul meu: ma voi duce la facultate si voi invata bine, ca sa ajung doctorita. Apoi, la 20 de ani, ma voi marita, iar la 21, niciun an mai devreme sau mai tarziu, voi face un copil.
In inchipuirea mea, apropierea anului 2000 ma speria de moarte. « Noi in anul 2000, cand nu vom mai fi copii… » Cantecul asta tembel ma facea sa intru in panica, pentru ca niciodata imaginatia mea nu putea ajunge pana acolo, pana in indepartatul an 2000. Mi-era destul de limpede ca nu voi mai fi copil nici la 20 de ani, varsta programata pentru maritis, dar sa-mi spuna cineva, chiar si pe note, ca intr-un an anume, culmea, cel mai inspaimantator, copilaria mea va fi de domeniul trecutului, era prea de tot!

Ani la rand am privit anul 2000 ca pe o apocalipsa, ca pe o moarte. Oricum, conform planului meu de vietuire, pana la venerabila varsta de 27 de ani le-as fi facut deja pe toate, deci la ce bun sa mai traiesc? (Cand aveam 10 ani batranetea era pentru mine un concept pe care nu-l puteam intelege cu niciun chip, sa-mi spui ca voi avea, intr-o zi, 70 de ani, era ca si cum ai sustine ca la un moment dat ma voi transforma in viezure. Si eram desteapta, stiam ca nu am cum sa ma transform in viezure. Niciodata.)
Dar uite ca viitorul croit atunci de mine, dupa pattern-urile descoperite in carti de povesti, nu seamana neam cu viitorul pe care am apucat deja sa-l traiesc.
Caci au venit si anii 2000 si n-am murit, slava Domnului! Iar la 20 de ani, desi aveam iubit, nu m-as fi maritat nici sa ma pici cu ceara, doar trebuia sa termin intai facultatea! De Instalatii, pentru ca Medicina am abandonat-o inca din faza de proiect, in clasa a X-a, cand dupa un sir de meditatii plictisitoare mi-am dat seama ca nu-mi place chimia de nicio culoare, iar cand mi s-a luat sange pentru analize, aproape ca am lesinat uitandu-ma spre eprubeta vampir.

Anii au zburat, si fascinatia mea pentru viitor a scazut considerabil, pentru ca incepusem sa strang destul trecut caruia sa ma dedic zi si noapte, in poezii si jurnale cu cheita. Aveam deja destule iubiri dupa care sa plang, regrete care sa ma tortureze, prietene pe care sa le barfesc, examene pe care sa le comentez si petreceri de pomina de care sa-mi aduc aminte, in gasca, la alte petreceri si mai nebunesti.
O vreme am dat uitarii viitorul, pe care-l mai incropeam, ocazional, din franturi de nazuinte frivole gen « hai ca poate ma suna », din certitudini turistice – adica bilete de vacanta pe care mi le cumparam in avans -, si din aspiratii de cariera destul de fragile, niciodata pe masura ambitiilor pe care le vedeam crescand in mintea tinerilor din jurul meu.

Pentru ca iminenta mortii sa nu ne sperie intr-atat incat sa ne traim prezentul terifiati, viitorul e musai sa fie de nepatruns. Mai incercam noi una, alta, mai calarim pe horoscoape viteze ce se lauda ca lumineaza in bezna lui « ce va fi », dar nu reusim decat sa penetram superficial un scut rigid, facut anume sa ne protejeze mintea si sufletul, invelis alcatuit din iluziile noastre si din speranta densa, fierbinte, clocotitoare. Si, chiar daca nu recunoastem, nici nu dorim sa stim mai mult.
Am inceput de curand sa urmaresc un serial ravasitor, Flash Forward se numeste, poate Ionut va povesti mai multe despre el, ca este mai talentat decat mine cand vine vorba de cronici de film. Dar ideea, pe scurt, este urmatoarea: oamenilor li se ofera, in masa, posibilitatea de a vedea ce se intampla in doua minute ale vietii lor, pe care urmeaza sa le traiasca peste 6 luni. Unii se vad facand lucruri obisnuite, altii descopera in viata lor viitoare oameni pe care inca nu i-au intalnit, altii se vad divortand, suferind, iubind pe altcineva…. Unii nu se vad pe sine deloc, si asta ii sperie ingrozitor, caci ce poate insemna nimicul cand vine vorba de viitor?…

Pe mine acum, fara sa am (ne)sansa sa patesc ca in Flash Forward, ma stapaneste trista aroganta de a crede ca nimic spectaculos nu-mi este rezervat. Plus ca am trait deja cateva viitoruri si niciunul nu s-a potrivit cu ce visasem inainte despre el, realitatea, in majoritatea cazurilor, aratandu-se dezamagitoare in raport cu visul.
Dar, pe undeva, daca racai pojghita de incapatanare si obraznicia cu care il acuz pe Dumnezeu ca gata, stiu ca nu mai are asi in maneca, pe care poate sa mi-i arate cand vigilenta resemnarii mele slabeste, cu care sa ma surprinda si sa rastoarne cursul tern al destinului meu, gasesc acolo pulsand speranta intr-o minune. Vad inca in viata, desi intr-o nedreapta agonie, firava nadjde intr-o mare iubire ce inca ma asteapta s-o traiesc, ghicesc cum se indrepta spre mine pasii omului de care ma voi indragosti adanc si definitiv, si care ma va iubi, la randu-i, pana la moarte. Daca dau la o parte valul de cinism si blazare pe care-l port zilnic, cu obida musulmana, aproape ca simt mirosul dulceag al bratelor in imbratisarea carora ma topesc, numar, printre lacrimi binecuvantate, bataile inimii pruncului meu nenascut, culeg apoi dragoste din ochii lui caprui si mari, ca ai mei, aud rasetele de cristal ale familiei mari si fericite dupa care tanjesc.

Dar… cine poate sti?

Marele defect al viitorului e ca se lafaie pe cate o felie mai generoasa sau mai modesta de viata, dandu-ne falsa iluzie ca l-am putea controla in totalitate sau, si mai grav, aerul fatalist de a crede ca orice am face si oricum ne-am suci, el ne asteapta implacabil, in forme rigide, daltuite de un Creator semet si neinduplecat.
Si-atunci, ne multumim cu amintirile. Amintiri despre toate cate au fost, dar si amintiri despre ce va fi sa fie, imagini ale destinului nostru inca netrait, franturi din filmul fericirii care sigur va veni.