Alina Grozea

Am vazut cate orgolii, sensibilitati, prejudecati si principii a rascolit textul meu anterior. Inclusiv pe ale mele. Am pornit de la o idee, totusi, extrem de actuala, de la ceva ce nu mai e demult, cel putin in aparenta, un subiect tabu, dar am observat ca opiniile relaxate in privinta acestui subiect sunt putine. In rest, m-am simtit compatimita, mai delicat sau mai aspru judecata, chiar infierata – desi n-am afirmat ca maine ma duc sa-mi fac inseminare artificiala, ci doar am povestit subiectul unui film si, pe marginea lui, mi-am facut publice niste ganduri si niste temeri.
Mi-am dat seama (nu acum, acum doar mi-am adus aminte) ca asa-zisa emancipare a societatii noastre moderne e falsa. Ca imaginea femeii care-si ia destinul in propriile maini nu e una victorioasa, ci o platosa sclipitoare menita sa-i ascunda neputinta si incapacitatea de adaptare la traditiile sociale si religioase adanc inradacinate.
Am realizat ca da, toti avem dreptul sa fim fericiti, atata vreme cat nu iesim din tiparele regulilor de convietuire cu care am fost crescuti si educati.
O femeie singura nu va fi niciodata fericita. Iar daca ea va reusi sa ajunga la fericire, printr-o automotivare eficienta sau prin negarea/reprimarea propriilor frustrari, cei din jur se vor grabi, cu fiece ocazie, sa-i aduca aminte ca n-ar trebui sa se simta prea confortabil. Nu-i va fi bine in concediu sau la petreceri (la care mai e invitata), printre «cuplati». Nu-i va fi comod intr-un bar, ganditoare, in fata unui pahar de vin, chiar daca gaseste curajul sa intre acolo neinsotita de un mascul. Nu se va putea gandi, nu-i asa?, sa faca un copil altfel decat pe caile conventionale, fara sa lezeze principiile de viata si religioase ale celor mai « norocosi » decat ea, ale celor care se simt impacati cu statutul lor infinit mai onorabil de cetateni casatoriti, divortati sau chiar vaduvi.
Am observat ca, in ziua de azi, o femeie de peste 30 de ani, divortata, este privita cu mai mult respect si cu mai multa ingaduinta de catre semenii ei decat una care n-a trecut niciodata pe la altar.
Parasita de vreun neica nimeni fustangiu, care cara dupa ea un card de copii pe care abia-i hraneste are un statut moral privilegiat in raport cu o alta fameie care decide sa faca un copil, treaba ei cum si cu cine, dar n-a bifat in fata populatiei o dantuiala cu voal, ginerica si lautari. Ce mai conteaza ce se intampla dupa… Conditia esentiala a fost indeplinita.
Nici barbatii nu-s ocoliti de judecata aspra a plebei. Recunosc ca si eu, daca aflu de vreun exemplar masculin alb la tample ca n-a fost niciodata insurat sau ca-i e greu sa-si gaseasca pereche in lumea asta plina de femei singure, ridic din spranceana si ma intreb, vrand-nevrand, care-o fi defectul lui.
Trecand intr-o zona si mai delicata, am citit de curand un comentariu pe un alt blog, in care autoarea vorbea despre tandrete si manifestarile in public, despre cat, cum si pana la ce varsta ne sunt permise (sic! – iar ajungem la vorba mea, ca totul trebuie sa ne fie «permis»!). Un domn, care altfel se declara foarte deschis la minte, sofisticat, intelept si plin de pilde, a comentat ca daca manifestarile tandre sunt intre persoane de sexe diferite pentru el e ok, altfel nu. Deci asta-l durea pe el, desi ideea textului era cu totul alta. De mult nu mi-a mai fost dat sa vad, fie si in scris, o manifestare atat de vadit homofoba. Si nimeni n-a sesizat, nimeni n-a comentat, ba mai mult, domnul primeste in continuare osanale pentru vorbele sale mestesugite si pentru vederile lui «largi».
Da, avem dreptul si obligatia de a fi fericiti, in teorie, in poezie, in filozofie, in pagini de roman. Acolo toti putem face ce vrem, si toti putem ofta a duiosie si-a toleranta. In lumea reala, insa, a blocurilor gri si a semenilor doldora de prejudecati, avem acest drept doar daca ni-l dau ceilalti. Noi trebuie sa avem doar puterea si norocul de a ne conduce destinul catre o forma de fericire ce poate fi acceptata de societate, altfel n-avem absolut nicio sansa.

Acum ceva vreme am apelat-o pe messenger pe o amică de-a mea cu un trecut apropiat cam tumultuos. Adică o căsnicie recent distrusă (pentru că aşa a vrut el), nişte vise comune destrămate, mă rog, o gamă de întâmplări ale căror istorisiri îmi izbesc atât de des urechile în ultima vreme, încât suferinţa din dragoste a devenit aproape un clişeu cotidian, cam toate poveştile cunoscuţilor mei sunt triste, sunt despre singurătate ori despre neîmpliniri în amor, toţi se zbuciumă, cauta şi nu găsesc, renunţa la ceva, pierd câte ceva… Iar eu simt că aparţin dureros acestui lot de semeni ai mei care orbecăie pe drumuri rătăcite, înfundate, care plutesc în derivă pe mări tot mai învolburate, aparent fără liman.

Dar să revin la sesiunea de messenger. Departe, totuşi, de gândurile mele, în acel miez de zi, frământarea de mai sus, căci la acea oră eram într-o derivă leneşă pe net şi nu m-a dus mintea decât s-o-ntreb banal, cu o curiozitate plictisită, aşa cum facem toţi când ne mănâncă tasta să iniţiem discuţii pe chat: “Ce mai faci?”
Răspunsul ei a venit prompt şi m-a încremenit o secundă în scaunul meu comod, de birou, dând ferestruicii de Yahoo o aură aparte, care mi-a strepezit privirea: “Sunt fericită!!!”

În faţa neaşteptatei alăturări de cuvinte, inima mi-a amuţit, pentru o secundă, şi am căscat nişte ochi mari, miraţi până la refuz, ca ai portarului de la Luvru în faţa Monalisei cu zâmbet enigmatic şi strâmb, ca ai lui Bulă la vederea girafei care nu există. Mai mult, neuronii nu mi s-au repliat în timp util, aşa că replica mea s-a lăţit, tembelă, pe ecranul de un alb luminos: “Dar de ce?”

Fata a răspuns totuşi surprinzător de prompt întrebării mele cretine. Era îndrăgostită din nou, şi dragostea ei împărtăşită tocmai născuse, pentru ea, speranţe eliberatoare, euforii gingaşe, iar pentru cinismul meu monştrii lingvistici pe care-i crezusem, că pe Tyrannosaurus Rex, demult dispăruţi. Fericirea ei proaspăt regăsită m-a încălzit brusc şi mi-a făcut aerul din jur mai plăcut respirabil, deşi mi-a trezit în prima fază o invidie ciudată, de care iniţial mi-a fost ruşine, dar pe care am îmbrăcat-o apoi frumos, în bucurie, în speranţe înmugurite pentru viitorul amicei mele şi-n leac salvator pentru cicatricele propriului meu trecut.

Mă arde un pic pe suflet când văd oameni fericiţi, aş fi ipocrită să nu recunosc, nu ştiu să reacţionez la euforia lor, mă pricep mai bine să consolez şi să fiu consolată, să-mi plâng de milă sau să mângâi, pe umărul meu, creştete obosite de neputinţa şi disperare. Dar fericirea entuziastă a prietenei mele mi-a făcut ziua mai senină, mi-a mai îmblânzit blazările, mi-a mai ciobit sarcasmul.

Iar statusul ei de pe messenger, “Violently Happy”, mi-a aprins un zâmbet larg, ghiduş. Titlul straniei melodii lui Bjork îmi dansează, şi acum, în gând, după ce a desenat în sufletul meu şifonat imagini pastelate, mi-a resuscitat optimismul obişnuit, de prea multă vreme, să agonizeze, mi-a mai curăţat de vreascuri, măcar pentru o zi, drumul şerpuit pe care destinul m-a aşezat.

As minti enorm sa spun ca sunt fericita. Dar si ca ma simt, pe de-a-ntregul, vitregita de soarta ar fi nedrept, din partea mea, sa declar. De fapt, mi-am dat seama ca in interiorul meu vietuiesc independent diferite trairi, aranjate pe doua paliere distincte, ce interactioneaza extrem de rar. Un palier este acela al sentimentelor de suprafata, superficiale, daca vreti, sentimente ce acopera toata gama posibila de stari sufletesti exhibate: suferinta, bucurie, furie, gelozie, invidie, placere, dispret, incantare si, ma rog, care or mai fi, omenesti posibile. Palierul din interior este, insa, mai deloc eterogen, si cuprinde acele trairi cu parcurs aproape cronicizat, acele dorinte, neimpliniri, complexe si frustrari ce au devenit, odata cu trecerea vremii, parte din mine, pe care le-am hranit, le-am dojenit, le-am mai dat drumul, din cand in cand, afara, iar apoi le-am inchis in custi, ca pe niste animale de casa neascultatoare. Dar n-am reusit sa ma dezic de ele si nici ele de mine.

Asa ca, de la un timp, mi-am propus sa traiesc altfel, sa nu mai fac din palierul unu de sentimente un simplu paravan care sa ascunda o lupta obositoare si inegala cu palierul doi. Solutia este condusul cu ochii la bara din fata, ca sa citez din Mircea Badea. Adica, sa te concentrezi la ce ai sub priviri si sa actionezi in consecinta, fara a judeca situatia in perspectiva. El blama aceasta metoda, dar mie-mi prinde bine. Eu am observat ca perspectiva e cea care ma sperie si ca ma impac destul de bine cu notiunea de prezent inghesuita in desfasurarea a numai 24 de ore. Am vazut ca ma simt mai confortabil cu mine daca traiesc de pe o zi pe alta, daca iau lucrurile asa cum vin, si cand vin. Muncesc, zilnic, si incerc s-o fac bine si cu folos. Ajung acasa si-mi iau doza de endorfine intr-un mod pe care, pana mai ieri, il consideram rusinos, dar acum il declar fara sfiala: ador sa ma asez in fotoliu, cu o punga de pufuleti in brate, si sa vizionez un episod din serialul meu preferat. (De vreo luna incoace serialul meu preferat e Heroes – am ajuns la seria 3, iar inaintea lui a fost House MD – am vazut toate cele 7 serii, astept sa se mai filmeze).
Inainte sa incep actualul job am fost intr-un fel de dulce somerie si imi placea teribil sa ies cu cate o prietena la cafea, lunea, pe la 11 dimineata, cand toti munceau de zor. Acum am renuntat la aceasta satisfactie, dar incerc din rasputeri sa o inlocuiesc cu altele, la fel de banale si, pe cat posibil, de o frivolitate nevinovata – cat sa-mi dea acel placut sentiment pe care-l are o pisica ce se linge pe bot langa acvariul cu pesti. Am inceput sa privesc cu haz catre realitati care pana acum ma umpleau de disperare si am incetat sa mai plang pentru eternele lucruri neintamplate, dar care, credeam eu, ar fi trebuit neaparat sa mi se intample. Mi-am sters toate conturile facute, de gura lumii sau a constiintei mele, pe site-urile de intalniri si amor livrat pe messenger. Am dat de pamant cu ceasul biologic ce-mi tacanea, agasant, in minte si-n inima. Mi-am propus sa nu mai vreau nimic, sa nu mai astept nimic, sa nu mai visez la cai verzi pe pereti si printi pe cai albi, sa nu mai pretind nimic si, mai cu seama, sa nu mai am impresia ca mi se cuvine ceva. Am renuntat la toate proverbele si zicatorile care spun sa-ti traiesti fiecare zi ca pe ultima sau ca pe prima din viata, si-mi traiesc ziua exact asa cum este, ca pe a treisprezecemiaosutapatruzecisicatomaifi ea. Adica, o zi oarecare. Nu mai vreau sa cred ca Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga si-n sac, sau, daca e asa, nu-mi mai pasa, eu am obosit sa alerg toata ziua buna ziua cu un sac enorm, gol, largit la gura, in care sa mi se aruce, cand si cand, o margica de satisfactie sufleteasca. Cand o vrea El sa vina cu ploconul, il astept, cu sacul desfacut, dar intre timp imi vad de ale mele. O fi bine, o fi rau?