Alina Grozea

“Cine poate merge ar trebui sa mearga, cine poate dansa ar trebui sa danseze, cine poate zbura ar trebui…”

… sa zboare. Si « cine poate iubi ar trebui sa iubeasca », adaug eu replicii minunate din filmul « Skellig », pe care tocmai ce l-am vazut si pe care il recomand acum, in prag de tandre sarbatori de iarna. Nu ruleaza pe marile ecrane de la noi, din cate am inteles filmul a fost lansat direct pe DVD, dar prin metode mai « neconventionale » poate reusiti sa-l vedeti, si sa va bucurati, si sa va emotionati, asa cum am facut-o eu.

Ecranizarea dupa un roman de David Almond este povestea unui pusti de gimnaziu care tocmai se muta cu familia lui intr-o casa darapanata, in magazia careia il intalneste pe Skellig cel nascut odata cu pamantul, un om cu aripi, « ceva ca o pasare si ceva ca un inger », dupa cum se descrie insusi personajul magistral intruchipat de Tim Roth.

Ingerul Skellig – caci mie imi place sa cred ca e un inger – e bolnav, murdar, slabit, morocanos si pare ca si-a uitat menirea. Pe de alta parte Michael, pustiul care-l descopera in dugheana parasita de langa casa, e sfasiat intre dorinta de a-l determina pe omul pasare sa vrea sa redevina ce-a fost odata si neputinta de a-si ajuta sora nou nascuta, pe moarte din cauza unei afectiuni cardiace.

Tristete, speranta, prietenie, dragoste, devotament, vinovatia de a se fi simtit gelos pe sora lui nenascuta, dar si caldura si bucuria de a face fapte bune, de a-si regreta in cele din urma pornirile egoiste, toate aceste sentimente contradictorii incap in sufletul urias al unui baietel aparent firav, rol interpretat cu farmec si sensibilitate de Bill Milner, un foarte tanar, dar deja titrat actor englez (mereu ma minunez cum de pot unii copii sa fie atat de buni actori).

Cea mai incantatoare scena din film este cea in care Skellig, inainte a de a zbura definitiv intr-o lume nestiuta, ii priveste pe Michael si pe prietena lui, copiii care-l ajutasera sa se faca bine, si le spune, cu ochi scaldati in lacrimi, ca sunt doi ingeri. Caci suflet de om, de pasare maiastra sau de inger – totuna, atunci cand iubirea si prietenia iti dau aripi sa faci lucruri minunate, pentru care nu te-ai fi crezut niciodata suficient de puternic.

Un film ce-i seamana oarecum lui « Skellig » ar fi mult mai celebrul « Michael », cu John Travolta, insa indraznesc sa afirm ca cel din urma, desi cu un script adorabil si infinit mai bine promovat, la vremea lui, de masina de blockbustere de la Hollywood, e intrecut in candoare de maniera subtila si rafinata prin care pelicula britanica construieste decorul magic al dezvaluirii unor deloc sofisticate, dar pretioase lectii de viata.

Fabrica de vise de la Hollywood nu ne mai rasfata asa des cu povesti despre cat e de frumos la noi in suflet, ci diseca tot mai amar hibele naturii umane, ne aminteste ca destinul te obliga deseori la compromisuri, la cate-un pact absurd cu dragostea, cu viata, cu moartea. „Two Lovers” e un astfel de film, o pilda cinematografica despre cum trebuie sa stii cand sa renunti la o mare iubire, despre cum esti obligat sa inveti, cu ghimpi in inima, sa iubesti pe altcineva.

Titlul original, destul de sec, al filmului, si traducerea lui nepiperata in limba romana m-au azvarlit in scaunul racoros de cinema cu o mina calma, linistita, ce nu prevestea mari furtuni emotionale. Asteptam ca dupa genericul de inceput sa se desire o poveste romantica, cu ceva gaguri, putin sirop, un strop de lacrimi si un final previzibil de fericit, desi ar fi trebuit sa tin seama si de vorbele amarui de pe blogul Simonei Catrina, de nuanta trista cu care ne-ndeamna la vizionarea acestui film.
Leonard Kraditor (interpretat cu finete de Joaquin Phoenix) e un nu foarte tanar burlac dintr-o familie de evrei respectabili, cu o viata plata, cu preocupari banale si cu o afacere de familie fara staif – o curatatorie chimica. Inca nevindecat sufleteste dupa o fosta logodna terminata abrupt, Leonard e singuratic, depresiv, dependent de calmante, bantuit de ganduri (si tentative) de sinucidere. Vegheat de grija unor parinti anxiosi care incearca, in varful picioarelor, sa-l scoata din apasatoarea tristete ce-i macina existenta, pentru a-l introduce pe fagasul onest si lipsit de savoare al familistului preocupat de business-ul cu rufe primenite.
Dar pana sa mai dezvelesc inca un cadru-doua de film, trebuie sa spun ca nu mi-as fi inchipuit-o chiar pe Isabella Rossellini in rolul mamei coplesite de evidente tulburi, stinghera in aparitii, cu tonusul beteag al femeii sfasiate intre dorinta de a pastra aparente de normalitate si nevoia launtrica de a-si ajuta fiul ratacit. Cred ca e cel mai lipsit de prospetime si sex-appeal rol din cariera ei de actrita ce-a mizat mai mereu pe senzualitate, o partitura de care se achita, insa, cu o doza de farmec si expresivitate pe masura talentului ei.
Revenind la poveste, existenta chinuita a lui Leonard pare sa capete ceva perspective luminoase cand in viata lui patrund, aproape simultan, doua posibile viitoare iubite. Fiecare pe palierul ei de interes, fiecare cu dorinte si asteptari diferite. Una visand sa fie leac pentru ranile lui sufletesti, cealalta folosindu-i atentia si prietenia si prezenta drept haine de vreme rea. E greu de ghicit de care dintre ele, printr-o nemiloasa ironie a sortii, se indragosteste tristul Leonard ?
Bantuit de propriile-i traume sau constrans de imprejurari, el se agata, insa, de ambele „oferte” ale destinului si-si ingaduie, pentru un timp, o existenta duplicitara nu atat in actiuni, cat in sentimente. Construieste precipitat, mai mult de gura parintilor, castele pe care le stie de nisip, cu cea care-l adora, in timp ce ridica, rabdator, temple de afectiune si promisiuni si juraminte celei care nu are nevoie de ele – amica drogata, confuza, labila emotional, tinuta in sah de o instabila si toxica relatie cu un barbat insurat.
Vinessa Shaw e dulcea si suava Sandra, iubita perfecta, dar al destinului si preferata familiilor prietene, puse pe incuscrit, iar Gwyneth Paltrow convinge (caci mi-a amintit de propriile-mi porniri erotice paguboase, m-a facut s-o urasc!) in ingratul rol al misterioasei, turmentatei, nehotaratei Michelle.
Sfarsitul filmului mi-a facut sufletul ghem, a taiat in carnea vie a inimii mele, pe care se mai zaresc, inca, urmele vechilor plasturi. Si mi-a amintit, cu o insistenta cruda, ca sufletul nu ne e, intotdeauna, prieten, ca plangem, mai mereu, dupa oameni care nu ne vor. Ca suntem, in acelasi timp, si victime si calai, vulnerabili in bratele ademenitoare, neindragostite, ale celor care nu ne iubesc, si taiosi ca lama pentru sufletul, pentru fragilul destin amoros al celor pe care ne-a fost dat sa nu-i iubim.