Alina Grozea

Monei, prietena mea

Lenevind a duminica, am inceput ieri sa numar in minte cati dintre cunoscutii mei, dintre cei cu care mi s-a intersectat destinul, sunt oameni calzi, blanzi, neprefacuti, curati la suflet, nemurdariti de ipocrizii ieftine. Buni, ca painea calda, cum se zice. Senini. Si, numarand, mi-au ajuns degetele de la o singura mana. Si nu, cu tristete trebuie sa recunosc, nu ma numar si eu printre ei.
Mi-a fost dat de putine ori sa traiesc revelatia ca ma aflu in preajma unui inger. In facultate am avut o colega de grupa, sa-i zicem Diana, frumoasa ca o cadra, desteapta, modesta (cand i-am propus toti sa participe la Miss Boboc, a zis ca facem misto de ea). Cu un suflet mare. Eu n-am auzit nicio vorba urata din gura acelei fete, nicio remarca plina de venin, desi noi, ceilalti, injuram ca niste birjari, ne luam toata ziua peste picior, ne intreceam in bancuri cu iz vulgar si-n barfe rautacioase la adresa colegilor care nu erau de fatza, bineinteles. Printre acestia era si o fata dolofana si cam inceata la minte, imbracata saracut, pe care nimeni n-o prea baga in seama, pentru ca atunci cand o baga, vorbea, ce-i drept, tampenii, si se facea de ras intr-un mod stanjenitor pentru noi, desteptii pamantului. Diana, insa, o asculta intotdeauna zambind, avea rabdare cu ea, o ajuta la cursuri, si nu-i pasa ca noi ne uitam stramb cum ea, o splendoare, isi pierdea timpul cu fiinta aia insipida. M-a intrigat intotdeauna purtarea impecabila a Dianei, felul in care se facea placuta de toata lumea – o iubeam si noi, infumuratii, desi nu recunosteam, si o iubeau si cei de care noi faceam misto cu sarg. Si nu era nimic fortat sau fals in comportamentul ei. Dar soarta nedreapta a facut in scurt timp ca Diana sa fie atinsa de o boala teribila – Parkinson – cazul ei a fost prezentat si la televizor. Nici nu stiu daca mai traieste…
Insa destinul e peste masura de bland, chiar generos uneori, cu cei agresivi, prefacuti, frustrati, razbunatori, cu lupii in blana de oaie, cu mincinosii, cu manipulatorii, cu egoistii, cu cei care nu dau, de fapt, prea multi bani pe semenii lor, dar se pricep de minune sa-si etaleze aripile de inger, ascunzandu-si cornitele de drac. Multi dintre noi suntem asa, vrem sau nu sa recunoastem. Ne atasam precaut, insa dispretuim cu patos. Sau ne atasam prea mult de relatii, de amintiri, de interese pe care ar trebui sa le dispretuim. Eu sunt asa, si tot dau vina pe viata care simt ca m-a inrait, pe suferintele care m-au erodat pe dinauntru.
Dar exista si oameni, cunosc cativa – mult prea putini, care-si conserva excelent splendorile sufletului, in ciuda nedreptatilor din jur, si nu fac parada cu ele. Sunt buni si atat, fara motiv sa fie buni si fara sa caute scuze penibile pentru a-si dezveli latura intunecata. Oameni care nu cultiva ranchiuni, nu platesc polite, nu-ti dau peste nas, chiar si atunci cand au dreptate. Eu nu sunt asa. Dar cateodata am norocul sa-i descopar pe ei, sa-i admir, sa-i iubesc. Sa-mi fie prieteni si sa ma iubeasca si ei (naiba stie de ce!), iar atunci realizez ca nu-i totul pierdut, si prind puteri sa merg mai departe, cu ei langa umar, cu vorbele lor calde pavaza pentru inima mea.

“Cine poate merge ar trebui sa mearga, cine poate dansa ar trebui sa danseze, cine poate zbura ar trebui…”

… sa zboare. Si « cine poate iubi ar trebui sa iubeasca », adaug eu replicii minunate din filmul « Skellig », pe care tocmai ce l-am vazut si pe care il recomand acum, in prag de tandre sarbatori de iarna. Nu ruleaza pe marile ecrane de la noi, din cate am inteles filmul a fost lansat direct pe DVD, dar prin metode mai « neconventionale » poate reusiti sa-l vedeti, si sa va bucurati, si sa va emotionati, asa cum am facut-o eu.

Ecranizarea dupa un roman de David Almond este povestea unui pusti de gimnaziu care tocmai se muta cu familia lui intr-o casa darapanata, in magazia careia il intalneste pe Skellig cel nascut odata cu pamantul, un om cu aripi, « ceva ca o pasare si ceva ca un inger », dupa cum se descrie insusi personajul magistral intruchipat de Tim Roth.

Ingerul Skellig – caci mie imi place sa cred ca e un inger – e bolnav, murdar, slabit, morocanos si pare ca si-a uitat menirea. Pe de alta parte Michael, pustiul care-l descopera in dugheana parasita de langa casa, e sfasiat intre dorinta de a-l determina pe omul pasare sa vrea sa redevina ce-a fost odata si neputinta de a-si ajuta sora nou nascuta, pe moarte din cauza unei afectiuni cardiace.

Tristete, speranta, prietenie, dragoste, devotament, vinovatia de a se fi simtit gelos pe sora lui nenascuta, dar si caldura si bucuria de a face fapte bune, de a-si regreta in cele din urma pornirile egoiste, toate aceste sentimente contradictorii incap in sufletul urias al unui baietel aparent firav, rol interpretat cu farmec si sensibilitate de Bill Milner, un foarte tanar, dar deja titrat actor englez (mereu ma minunez cum de pot unii copii sa fie atat de buni actori).

Cea mai incantatoare scena din film este cea in care Skellig, inainte a de a zbura definitiv intr-o lume nestiuta, ii priveste pe Michael si pe prietena lui, copiii care-l ajutasera sa se faca bine, si le spune, cu ochi scaldati in lacrimi, ca sunt doi ingeri. Caci suflet de om, de pasare maiastra sau de inger – totuna, atunci cand iubirea si prietenia iti dau aripi sa faci lucruri minunate, pentru care nu te-ai fi crezut niciodata suficient de puternic.

Un film ce-i seamana oarecum lui « Skellig » ar fi mult mai celebrul « Michael », cu John Travolta, insa indraznesc sa afirm ca cel din urma, desi cu un script adorabil si infinit mai bine promovat, la vremea lui, de masina de blockbustere de la Hollywood, e intrecut in candoare de maniera subtila si rafinata prin care pelicula britanica construieste decorul magic al dezvaluirii unor deloc sofisticate, dar pretioase lectii de viata.