Alina Grozea

“Maşina şi amanta nu se împrumută!” e o vorbă din folclorul masculin ce poartă în ea, pe lângă un grăunte de haz misogin, şi dovada că legenda conform căreia în sufletul bărbaţilor femeia şi automobilul ocupă spaţii şi profunzimi similare conţine un dureros sâmbure de adevăr. Scene comice de film, pagini de reviste auto, sau momente desprinse din imediata şi cruda realitate ne arată cum bărbatul adorat, ce abia-şi ridică privirea către un moft sau o durere de-a ta, şi-ar sacrifica şi ultimele fărâme de timp sau de buget întru frumuseţea şi integritatea partenerei lui cu patru roţi.

Pentru bărbaţi maşina n-a însemnat niciodată doar un banal mijloc de transport, ci un fetiş, o prelungire a personalităţii, o carte de vizită, o compensare a lipsei de virilitate, un potenţator de curaj, un simbol falic, iar grija pentru ea devine, deseori, o obsesie, un mijloc de evadare din rutină, un leac pentru singurătate, o dăruire vecină cu adoraţia.
Un bărbat care se gândeşte de zece ori înainte de a investi sentimente şi bani într-o relaţie de dragoste sau care-şi drămuieşte cu precizie contabilă devotamentul conjugal poate dezvolta pasiuni incontrolabile pentru nu neapărat frumoasa din garaj.
Cu o detaşare aproape autistică, bărbatul e în stare să-şi contemple ore în şir achiziţia, să-i lustruiască bordul până la epuizare, s-o asculte cum toarce sau cum huruie, să umble duminici la rând în măruntaie unsuroase încercând să-i vindece unei rable boli fără leac, să întârzie la propria nuntă aşteptând diagnosticul de la service, cu îngrijorare, ca pe rezultatul unei biopsii.

Cel mai bine conturate fantezii sexuale masculine au ca decor habitaclul strâmt al limuzinei personale. Între cele trei sau, după caz, cinci uşi au loc, real sau doar imaginar, multe dintre năzbâtiile lor erotice, cu partenere cucerite sau plătite. Oricât de frumoasă şi senzuală le-ar fi iubita din patul de acasă, e de nerefuzat o partidă de sex oral la volan, ilegală, sordidă, de preferat periculoasă, în plină viteză pe autostradă. Mărturie stă celebrul caz al lui Hugh Grant, care şi-a distrus aura de gentlemen rafinat şi şi-a compromis definitiv relaţia cu superba Liz Hurley după ce a fost arestat la Hollywood, pe Sunset Boulevard, pentru o hârjoneală în propriul BMW cu Divine Brown, o prostituată ieftină şi urâtă.

Pentru femei, lucrurile nu au ajuns, încă, atât de departe. E drept şi că, poate niciodată, bagajul nostru genetic, croit după tipare ce pun abilităţile emoţionale deasupra celor pragmatice, nu ne va da voie să fim şoferiţe la fel de bune precum bărbaţii. Cu excepţiile de rigoare, noi, femeile, vom sta întotdeauna mai prost la capitolul orientare, reflexele noastre vor fi mai lente, depăşirile mai ezitante, parcările mai stângace, iar maşinile conduse de noi nu vor căpăta, poate niciodată, pe şosea, eleganţa şi fermitatea celor cărora măiestria masculină de-a cârmui le conferă o ţinută frumoasă de drum.

Pe femeie au adus-o la volan emanciparea, dorinţa de a fi în pas cu vremurile, nevoia de a-şi face viaţa mai uşoară. Pentru majoritatea femeilor maşina încă este, din punct de vedere tehnic, un mister, iar emoţional, valoarea carcasei ambulante n-o întrece în intensitate pe cea a maşinii de spălat sau a cuptorului cu microunde. Azi sunt multe femei pentru care şofatul a ajuns o rutină zilnică, viaţa de pieton o amintire veche şi maşina o componentă esenţială a existenţei lor, precum electricitatea, apa curentă sau telefonul mobil. Însă, în acelaşi timp, maşina rămâne, pentru femeie, un modern şi util mijloc de trai, nu un scop în sine.
Femeile îşi iau carnet ca să nu mai aştepte în staţii, ca să câştige timp, libertate de mişcare sau un job mai bun. Şofează pentru a scurta distanţele, pentru a-şi ajuta familia, pentru a-şi proteja copiii, pentru a-şi controla mai bine afacerile.

Femeile pot fi mândre de maşinile lor, dar niciodată subjugate de ele. Femeile se pot gândi o săptămână ce culoare de caroserie să aleagă, pot scoate dealerii din minţi pentru a obţine exact dotările pe care şi le doresc, dar nu fac tragedii din zgârieturile minuscule de pe capotă şi nici nu le-ar trece prin minte să pună pe aceeaşi balanţă timpul necesar înlocuirii unei bujii cu o oră de tandreţe în braţele omului drag.
Femeile nu se dau în vânt după sexul în maşină, cel puţin nu atât de mult pe cât le-ar plăcea bărbaţilor să creadă. Din punct de vedere erotic, pe femei, spaţiul inevitabil intim al maşinii le îmbie mai degrabă la preludiu, la tatonare, la flirt, la o apropiere fizică de cel dorit, sub pretextul unei călătorii în scop nevinovat.

Mitul american al pierderii virginităţii pe bancheta din spate generează fantasme adolescenţilor imberbi, însă-i la ani lumină distanţă de felul în care-şi visează fetele primele suspine de amor. Orgasmul pe care şi-l provoacă Sharon Stone în Basic Instinct II, în timp ce goneşte ameţitor la volanul unui bolid, contrabalansează, întru diversitate, clişeul masculului excitat de viteză, însă acela e doar un film, cu scenariul scris de un bărbat.
Pentru femeie, maşina poate fi o provocare sau un simplu instrument de lucru, o declaraţie de independenţă, o nevoie, o fiţă, un accesoriu modern, dar niciodată o sută de cai putere argintii, luaţi în leasing, nu vor putea fi mai presus decât omul care-i stăpâneşte sufletul, îi alimentează speranţele şi-i conduce visele.

Te uita cum ninge-n decembre…

Dar dupa ce a nins, la vreo zi, doua, distanta, nu te mai uita, ca e prapad. Toata frumusetea, toata poezia ninsorii dalbe piere sub mormanele de zapada trista si murdara, sub damburile de nameti dusmanosi care abia asteapta sa te prinda de cauciucul fin, de primavara-vara, al masinii. Asta pentru ca unii te sfatuiesc cu insistenta sa nu-ti pui cauciucuri de iarna decat daca mergi constant pe un strat gros de zapada moale, pentru ca altfel asfaltul inghetat si mocirla de la 2-3 grade Celsius le erodeaza si oricum le fac ineficiente. Altii, dimpotriva, iti spun sa-ti pui, ca ti-e mai bine cu ele decat sa aluneci pe sosele ca o sanie si sa ramai intepenit in fiecare sant mai pervers.

De Craciun, omule, sa fii mai bun! Dar nu pana-n Ajun, ca ai multe drumuri de facut, supermarketuri de asaltat si alti soferi de injurat.

Anul asta 24 decembrie m-a prins pe soselele deja murdare ale Bucurestiului, incercand sa ma strecor printre concetateni chiauni, desfigurati de oboseala alimentarii cu hrana de sarbatoare si de revolta pe care ti-o starneste simplul fapt ca dupa dupa ce mergi bara la bara ore intregi, saracei tale masini nu-i vine deloc ideea sa leviteze. In plus, unul mai dibaci tocmai ti-a luat-o inainte, s-a descurcat, al naibii, si sta la stop tot de doua ore, dar e in fata ta!

Cred ca v-am mai povestit si cu alte ocazii ce mult admir cavalerismul barbatilor romani. Iata o mostra: ca sa ajung la blocul meu, trebuie sa fac la dreapta de pe o sosea cu doua benzi, destul de circulata, si sa intru pe o straduta ingusta, pe care daca am ghinionul sa intalnesc un automobil ce vine din sens invers suntem ca in povestea cu cele doua capre pe un pod. Cand se intampla lucrul asta, si se intampla destul de des, cedeaza cel care n-a apucat sa avanseze prea mult pe straduta, si da putin in spate. Ei bine, acum cateva zile ajunsesem la jumatatea stradutei, cand in fata mea a aparut un gibon cu BMW si cu un copil mic pe scaunul din dreapta fata (pentru ca prostii se mai si inmultesc, din pacate). Iar eu, conform unei reguli nescrise a zonei, am asteptat sa dea in spate ca sa pot trece. Nimic. La un moment dat, incepe sa dea din faruri. Am zis ca i s-o fi blocat bolidul cel mare si scump, sau ceva de genul asta. Dar nu, el insista, si i-am citit pe buze urari dragute pentru mama si pentru tot neamul meu. Ce puteam sa fac, sa ma cert cu animalul? Am dat eu cu spatele 20 de metri, iesind cu fundul masinii in sosea si riscand sa fiu lovita in orice clipa sau daca nu, cel putin injurata – pe buna dreptate – de alti soferi.

Si asta nu-i singurul exemplu. Posesori de nadragi si de masini mult mai puternice si mai impunatoare decat a mea m-au facut zilele astea sa ocolesc prin cei mai mari nameti, ca sa treaca ei pe drumul mai batatorit, m-au injurat c-am oprit la trecerea de pietoni si n-am vrut s-o iau pe capota pe babuta care traversa prea incet pentru graba lor catre taiat frunze la caini, m-au ocarat cand cautam, cu avariile pornite, un loc de parcare, m-au izgonit cu vorbe grele cand l-am gasit – ca nu putea melteanul sa intoarca dintr-o bucata din cauza mea (adica ii trebuiau trei miscari, care se invata la scoala de soferi, dar n-avea timp el de de-astea, vine Craciunul si se termina trascaul de pe raft, la Auchan).

Ne indreptam spre sfintele sarbatori cu nervii facuti prastie, cu rabdarea la nivel de avarie, aruncand cu caciula de pamant, batand cu pumnul in masa la ghisee, grupandu-ne pe sosele in flancuri de masini impotmolite, derapante, murdare si ambreiate in draci.
Si ma intreb cine-i de vina pentru sufletul meu atat de pangarit, in prag sfant de sarbatoare, de atatea ganduri negre si de atatea vorbe de ocara…

Ninge o zi ca-n povesti cu zane, si la nici inca una dupa orasul imbraca haina de cosmar a baltilor reci si infecte in care ne cufundam galosii. Fulgii inocenti de nea se transforma pe negandite in munti imensi de troiene noroite in care ne afundam zile-n sir picioarele, masinile, rabdarea si zambetele de pana mai ieri.

De-aia nu-mi place sa ninga la oras!

Nu in orasul asta mare si urat in care toti, si oameni si strazi, suntem lasati de izbeliste de primari nepasatori si incompetenti. Bine ca se gasesc mereu insa si timp, si bani, pentru ornamente de Craciun hidoase, atarnate intre stalpii cu lumina chioara, de la Universitate. Noi sa fim sanatosi (dar nu la cap). La multi ani!