Alina Grozea

Dependenţa mea de internet se traduce, la un nivel ceva mai concret, prin dependenţa de e-mail. Am, n-am treabă, sunt sau nu la birou, dacă am un computer în faţă, eu stau cu mailul de serviciu deschis. Chiar şi în week-end. Dacă apare ceva nou? Dacă primesc vreun mesaj de importanţă vitală? Dacă…?
Aş găsi argumente «pentru» la nesfârşit, dar cel mai tare mă întristează acela, neînşirat mai sus, care spune că viaţa mea e goală de acţiune concretă, suculentă, însă e doldora de aşteptări, fie ele de business sau nu. Căci nu pot neglija nici mailul personal, de yahoo, activat aproape non stop prin mutra jucăuşă a emoticonului galben de messenger.
Când primesc câte-un mesaj, fiecare maşinărie, fie că se numeşte Gmail, Yahoo sau serioasa interfaţă Outlook, emite câte-un păcănit zgomotos ori poznaş, care mă emoţionează instantaneu, căci aşteptarea mea capătă un rezultat. Înseamnă că Inbox-ul tocmai mi s-a populat cu o scrisori nou-nouţe, ce aşteaptă să fie citite – fie ele pline de veşti bune sau proaste, replay-uri, forwarduri ori spamuri nesuferite. De fapt, am ajuns să cred că nu mesajul în sine (de cele mai multe ori vreo informaţie plată, neîncărcată de emoţii), ci păcănitul vestitor e cel care mă incită, îmi face inima să bată mai alert, îmi ridică întrebări, îmi aţâţă curiozitatea, mă face să mă simt neuitată, căutată, vie… Exagerez, nu-i aşa? Scormonesc absurd prin înţelesuri banale? Poate…
De ceva timp, pentru o adresă de mail personală (căci, precum atâţia alţii, am mai multe ID-uri, mai multe căsuţe poştale, mai multe adrese – la ce ne-or fi folosind?), am încărcat acel program drăguţ numit Incredimail, cu pagini haioase, skin-uri vesele sau romantice, total diferite de cele ale Outlook-ului cel scorţos. Şi, când primesc câte-un mail aici, pe ecran îmi apare un plic galben, purtat de doi fluturaşi, iar semnalul muzical este unul vesel, luminos. Ca şi cum sigur aş fi primit veşti bune. Şi chiar aşa e, veşti proaste n-au cum să-mi aducă fluturii, căci am ferit până acum acea adresă de polemici grave, aşa că toate scrisorile noi sunt ori drăgălaşe, ori neinteresante – oricum, inofensive.
Şi acum, să vă spun o poveste aproape foarte tristă: acum câţiva ani, când am auzit eu prima dată de Incredimail, l-am încărcat, nu m-a convins şi m-am plictisit de el – nu că n-ar fi fost drăguţ şi prietenos cu mine, dar viaţa mea socio-profesională din acele vremuri avea desfăşurări mai ample, nedominate de tandrele aşteptări dintre două mailuri. Aşa că l-am dezinstalat, pe el, pe simpaticul program. Şi, ce să vezi? La sfârşitul procesului de dezinstalare, mi-a apărut pe ecran un răţoi care plângea sfâşietor, fluturând către mine o batistă albă, în semn de regret şi de adio.
Mi-a rupt inima, o să ziceţi că sunt nebună, dar m-am simţit atât de vinovată, încât mi-am jurat că într-o bună zi o să instalez din nou programul, ca să-mi spăl păcatele faţă de păsăroiul trist. Şi m-am ţinut de cuvânt!
Tot legat de mailuri, apucăturile mele obsesiv-compulsive se manifestă şi astfel: nu suport mesaje necitite în Inbox, cum văd în căsuţele poştale electronice ale oamenilor normali la cap, care-şi citesc mailurile importante şi le ignoră, cum e firesc, pe cele neinteresante sau «nesolicitate».
Nu, domne’, eu trebuie să clicăi pe toate, să nu mai clipocească niciunul a nebăgare în seamă, să fac curat, să şterg ce nu-mi trebuie, şi apoi să dispară totul imediat şi din «Trash», căci nu-mi place să se adune gunoiul – folderul ăsta îl vreau tot timpul gol, chiar dacă mesajele cică dispar singure de acolo, după un timp.
Autoanalizându-mă, am ajuns la concluzia că trebuie să simt că deţin şi eu controlul asupra a ceva, iar dacă ceva-ul ăsta nu poate fi destinul, atunci să fie căsuţa de mail. Aici mă simt suverană, tai şi spânzur online, trimit şi retrimit, şterg, scriu şi păstrez pentru mai târziu, ori scriu şi apăs «send», cu un gest de curaj, de revoltă, de lehamite sau de speranţă. Doar mailurile duşmance, scrise în grabă sau la nervi, nu ştiu să le întorc în Inbox, ci numai împotriva mea.
Dar, uraaa!, s-a inventat leac şi pentru necazul ăsta! Prin Outlook, dacă-ţi pare rău, dacă ai trimis ceva cui nu trebuia sau ai scris vreo prostie, îţi poţi retrage mesajul, şi el se şterge imediat din căsuţa poştală a destinatarului, dacă n-a apucat deja să fie citit.
Mişto, nu??

Acum ceva vreme am apelat-o pe messenger pe o amică de-a mea cu un trecut apropiat cam tumultuos. Adică o căsnicie recent distrusă (pentru că aşa a vrut el), nişte vise comune destrămate, mă rog, o gamă de întâmplări ale căror istorisiri îmi izbesc atât de des urechile în ultima vreme, încât suferinţa din dragoste a devenit aproape un clişeu cotidian, cam toate poveştile cunoscuţilor mei sunt triste, sunt despre singurătate ori despre neîmpliniri în amor, toţi se zbuciumă, cauta şi nu găsesc, renunţa la ceva, pierd câte ceva… Iar eu simt că aparţin dureros acestui lot de semeni ai mei care orbecăie pe drumuri rătăcite, înfundate, care plutesc în derivă pe mări tot mai învolburate, aparent fără liman.

Dar să revin la sesiunea de messenger. Departe, totuşi, de gândurile mele, în acel miez de zi, frământarea de mai sus, căci la acea oră eram într-o derivă leneşă pe net şi nu m-a dus mintea decât s-o-ntreb banal, cu o curiozitate plictisită, aşa cum facem toţi când ne mănâncă tasta să iniţiem discuţii pe chat: “Ce mai faci?”
Răspunsul ei a venit prompt şi m-a încremenit o secundă în scaunul meu comod, de birou, dând ferestruicii de Yahoo o aură aparte, care mi-a strepezit privirea: “Sunt fericită!!!”

În faţa neaşteptatei alăturări de cuvinte, inima mi-a amuţit, pentru o secundă, şi am căscat nişte ochi mari, miraţi până la refuz, ca ai portarului de la Luvru în faţa Monalisei cu zâmbet enigmatic şi strâmb, ca ai lui Bulă la vederea girafei care nu există. Mai mult, neuronii nu mi s-au repliat în timp util, aşa că replica mea s-a lăţit, tembelă, pe ecranul de un alb luminos: “Dar de ce?”

Fata a răspuns totuşi surprinzător de prompt întrebării mele cretine. Era îndrăgostită din nou, şi dragostea ei împărtăşită tocmai născuse, pentru ea, speranţe eliberatoare, euforii gingaşe, iar pentru cinismul meu monştrii lingvistici pe care-i crezusem, că pe Tyrannosaurus Rex, demult dispăruţi. Fericirea ei proaspăt regăsită m-a încălzit brusc şi mi-a făcut aerul din jur mai plăcut respirabil, deşi mi-a trezit în prima fază o invidie ciudată, de care iniţial mi-a fost ruşine, dar pe care am îmbrăcat-o apoi frumos, în bucurie, în speranţe înmugurite pentru viitorul amicei mele şi-n leac salvator pentru cicatricele propriului meu trecut.

Mă arde un pic pe suflet când văd oameni fericiţi, aş fi ipocrită să nu recunosc, nu ştiu să reacţionez la euforia lor, mă pricep mai bine să consolez şi să fiu consolată, să-mi plâng de milă sau să mângâi, pe umărul meu, creştete obosite de neputinţa şi disperare. Dar fericirea entuziastă a prietenei mele mi-a făcut ziua mai senină, mi-a mai îmblânzit blazările, mi-a mai ciobit sarcasmul.

Iar statusul ei de pe messenger, “Violently Happy”, mi-a aprins un zâmbet larg, ghiduş. Titlul straniei melodii lui Bjork îmi dansează, şi acum, în gând, după ce a desenat în sufletul meu şifonat imagini pastelate, mi-a resuscitat optimismul obişnuit, de prea multă vreme, să agonizeze, mi-a mai curăţat de vreascuri, măcar pentru o zi, drumul şerpuit pe care destinul m-a aşezat.