Alina Grozea

Urare de Valentine’s Day:
Iubiti-va mult
si multiorgasmic!

La un post de televiziune roz, cu aripioare, foarte feminin, am dat intr-o seara spre noapte de o bucata de emisiune care m-a oripilat. Nu dau vina pe post, el a difuzat programul «educativ» intr-un interval orar permis de lege, eu cu producatorii acestui tip de emisiuni am ce am, mai precis cu cei care dintr-un noian de posibile raspunsuri la intrebarea «ce emisiune sa mai inventam ca sa se uite lumea?» il aleg pe asta: «pai una despre cum se face sex». N-am vazut emisiunea de la inceput (slava Domnului!), dar cand am ajuns cu butonatul telecomenzii la ea, pe ecran se lafaia o doamna intre doua varste, usor supraponderala, imbracata ca o gospodina, care povestea pe un ton sfatos, cu tonul intelept al omului care le stie pe toate, despre tehnicile proprii de masturbare. Am crezut ca n-aud bine, desi ma prinsesem ca emisiunea are ca tema resuscitarea vietii sexuale – cum s-o faci sa fie cum fuse odata – , iar imaginea aceea era de un grotesc absolut. Montajul dezvalurilor acelei cucoane a fost unul amplu, caci printre alte calupuri cu personaje filmate in timp ce-si dau cu parerea despre cum sa ai un orgasm viguros, erau difuzate imagini cu tanti asta, asezata cuminte pe un scaun, care tinea neaparat sa ne informeze de cand, cum, cu ce ustensile, si de cate ori pe saptamana face ea dragoste cu persoana la care tine cel mai mult pe lumea asta, vorba lui Woody Allen. Nu vreau sa fiu inteleasa gresit, n-am crescut intr-un pension si n-am nicio problema cu tema masturbarii – sunt de acord ca 90% dintre oameni o practica si 10% nu recunosc, asta ca sa preiau o statistica amuzanta din revistele (prea) decoltate, dar acel filmulet avea ceva ilar si respingator in acelasi timp. Pana la urma am inteles ca madam’ asta era un soi de specialist in terapie de cuplu, si aplica regula exemplului personal pentru a obtine, pare-mi-se, credibilitate in fata celor care veneau sa-i ceara sfatul.

Printre acestia, doi soti, nu foarte tinerei, nu foarte frumusei, cu probleme mari de tot la orizontala. Cica ei se iubesc ca la-nceput, dar el nu-i mai alinta sanul cum o facea, iar ea il priveaza, din ce in ce mai des, rusine sa-i fie, de deliciile sexului oral. Pana m-am dezmeticit eu, camera a executat un focus pe recuzita: cei doi, usor stanjeniti, primisera spre analiza si practica un penis urias, din plastic verde fosforescent, si o reproducere cauciucata a organului sexual feminin. Apoi, doamna expert in autosatisfacere a inceput in vazul lumii sa mangaie, sa apese, sa rasuceasca obiectele cu pricina, explicand, cu acelasi glas suav, ce si cum trebuie sa faca el si cu ea pentru ca proximele momente de amor sa nu mai fie ratate. Parca era o emisiune culinara, conversatia era de o naturalete care, paradoxal, imi suna extrem de vulgar.

Eu ma consider un om deschis la minte, fara prejudecati inutile, dar acest firesc televizat al etalarii unor disfunctionalitati intime recunosc ca m-a stanjenit. Plus ca ma enerveaza la culme cei care vor sa fie si cu slanina-n pod (ma rog, aici stiam si alta varianta…), si cu sufletu-n rai. Nu stiu cum sa spun mai pe ocolite, dar daca vrei sa-ti insusesti arta felatiei, mai bine urmaresti un film porno, cinstit, care nu se pretinde altceva decat e, si n-ai decat sa repeti tehnicile erotice in intimitatea casei tale, nu sa dezmierzi, la tv, un vibrator viu colorat, sub ochii ingaduitori ai profesoarei de sex si sub privirile mele siderate. Plus ca imi permit sa contest eficienta demersului televizat, imaginile alea erau cel mult caraghioase, nicidecum excitante si, cu atat mai putin, educative. Nu ma intereseaza viata sexuala a niciunui cuplu american obscur, si ca sa fiu rea pana la capat, deloc ofertant din punct de vedere estetic. De ce fac sau nu fac dragoste doi insuratei uratei nu e problema mea, dar se pare ca a altora e, din moment ce se produc emisiuni de acest tip. Poate sunt eu prea conservatoare, insa din punctul meu de vedere problematica sexuala nu trebuie extinsa in afara peretilor propriului dormitor, a discutiilor cu cea mai buna prietena, sau, daca este cazul, nu trebuie sa depaseasca spatiul ferit de ochii publici al unui cabinet de consiliere maritala. Pentru ca imi place, vreau sa cred ca mai exista conceptul de intimitate. Sau, gata, trebuie sa scoatem cuvantul asta din dictionar?

“Maşina şi amanta nu se împrumută!” e o vorbă din folclorul masculin ce poartă în ea, pe lângă un grăunte de haz misogin, şi dovada că legenda conform căreia în sufletul bărbaţilor femeia şi automobilul ocupă spaţii şi profunzimi similare conţine un dureros sâmbure de adevăr. Scene comice de film, pagini de reviste auto, sau momente desprinse din imediata şi cruda realitate ne arată cum bărbatul adorat, ce abia-şi ridică privirea către un moft sau o durere de-a ta, şi-ar sacrifica şi ultimele fărâme de timp sau de buget întru frumuseţea şi integritatea partenerei lui cu patru roţi.

Pentru bărbaţi maşina n-a însemnat niciodată doar un banal mijloc de transport, ci un fetiş, o prelungire a personalităţii, o carte de vizită, o compensare a lipsei de virilitate, un potenţator de curaj, un simbol falic, iar grija pentru ea devine, deseori, o obsesie, un mijloc de evadare din rutină, un leac pentru singurătate, o dăruire vecină cu adoraţia.
Un bărbat care se gândeşte de zece ori înainte de a investi sentimente şi bani într-o relaţie de dragoste sau care-şi drămuieşte cu precizie contabilă devotamentul conjugal poate dezvolta pasiuni incontrolabile pentru nu neapărat frumoasa din garaj.
Cu o detaşare aproape autistică, bărbatul e în stare să-şi contemple ore în şir achiziţia, să-i lustruiască bordul până la epuizare, s-o asculte cum toarce sau cum huruie, să umble duminici la rând în măruntaie unsuroase încercând să-i vindece unei rable boli fără leac, să întârzie la propria nuntă aşteptând diagnosticul de la service, cu îngrijorare, ca pe rezultatul unei biopsii.

Cel mai bine conturate fantezii sexuale masculine au ca decor habitaclul strâmt al limuzinei personale. Între cele trei sau, după caz, cinci uşi au loc, real sau doar imaginar, multe dintre năzbâtiile lor erotice, cu partenere cucerite sau plătite. Oricât de frumoasă şi senzuală le-ar fi iubita din patul de acasă, e de nerefuzat o partidă de sex oral la volan, ilegală, sordidă, de preferat periculoasă, în plină viteză pe autostradă. Mărturie stă celebrul caz al lui Hugh Grant, care şi-a distrus aura de gentlemen rafinat şi şi-a compromis definitiv relaţia cu superba Liz Hurley după ce a fost arestat la Hollywood, pe Sunset Boulevard, pentru o hârjoneală în propriul BMW cu Divine Brown, o prostituată ieftină şi urâtă.

Pentru femei, lucrurile nu au ajuns, încă, atât de departe. E drept şi că, poate niciodată, bagajul nostru genetic, croit după tipare ce pun abilităţile emoţionale deasupra celor pragmatice, nu ne va da voie să fim şoferiţe la fel de bune precum bărbaţii. Cu excepţiile de rigoare, noi, femeile, vom sta întotdeauna mai prost la capitolul orientare, reflexele noastre vor fi mai lente, depăşirile mai ezitante, parcările mai stângace, iar maşinile conduse de noi nu vor căpăta, poate niciodată, pe şosea, eleganţa şi fermitatea celor cărora măiestria masculină de-a cârmui le conferă o ţinută frumoasă de drum.

Pe femeie au adus-o la volan emanciparea, dorinţa de a fi în pas cu vremurile, nevoia de a-şi face viaţa mai uşoară. Pentru majoritatea femeilor maşina încă este, din punct de vedere tehnic, un mister, iar emoţional, valoarea carcasei ambulante n-o întrece în intensitate pe cea a maşinii de spălat sau a cuptorului cu microunde. Azi sunt multe femei pentru care şofatul a ajuns o rutină zilnică, viaţa de pieton o amintire veche şi maşina o componentă esenţială a existenţei lor, precum electricitatea, apa curentă sau telefonul mobil. Însă, în acelaşi timp, maşina rămâne, pentru femeie, un modern şi util mijloc de trai, nu un scop în sine.
Femeile îşi iau carnet ca să nu mai aştepte în staţii, ca să câştige timp, libertate de mişcare sau un job mai bun. Şofează pentru a scurta distanţele, pentru a-şi ajuta familia, pentru a-şi proteja copiii, pentru a-şi controla mai bine afacerile.

Femeile pot fi mândre de maşinile lor, dar niciodată subjugate de ele. Femeile se pot gândi o săptămână ce culoare de caroserie să aleagă, pot scoate dealerii din minţi pentru a obţine exact dotările pe care şi le doresc, dar nu fac tragedii din zgârieturile minuscule de pe capotă şi nici nu le-ar trece prin minte să pună pe aceeaşi balanţă timpul necesar înlocuirii unei bujii cu o oră de tandreţe în braţele omului drag.
Femeile nu se dau în vânt după sexul în maşină, cel puţin nu atât de mult pe cât le-ar plăcea bărbaţilor să creadă. Din punct de vedere erotic, pe femei, spaţiul inevitabil intim al maşinii le îmbie mai degrabă la preludiu, la tatonare, la flirt, la o apropiere fizică de cel dorit, sub pretextul unei călătorii în scop nevinovat.

Mitul american al pierderii virginităţii pe bancheta din spate generează fantasme adolescenţilor imberbi, însă-i la ani lumină distanţă de felul în care-şi visează fetele primele suspine de amor. Orgasmul pe care şi-l provoacă Sharon Stone în Basic Instinct II, în timp ce goneşte ameţitor la volanul unui bolid, contrabalansează, întru diversitate, clişeul masculului excitat de viteză, însă acela e doar un film, cu scenariul scris de un bărbat.
Pentru femeie, maşina poate fi o provocare sau un simplu instrument de lucru, o declaraţie de independenţă, o nevoie, o fiţă, un accesoriu modern, dar niciodată o sută de cai putere argintii, luaţi în leasing, nu vor putea fi mai presus decât omul care-i stăpâneşte sufletul, îi alimentează speranţele şi-i conduce visele.