Alina Grozea

Te uita cum ninge-n decembre…

Dar dupa ce a nins, la vreo zi, doua, distanta, nu te mai uita, ca e prapad. Toata frumusetea, toata poezia ninsorii dalbe piere sub mormanele de zapada trista si murdara, sub damburile de nameti dusmanosi care abia asteapta sa te prinda de cauciucul fin, de primavara-vara, al masinii. Asta pentru ca unii te sfatuiesc cu insistenta sa nu-ti pui cauciucuri de iarna decat daca mergi constant pe un strat gros de zapada moale, pentru ca altfel asfaltul inghetat si mocirla de la 2-3 grade Celsius le erodeaza si oricum le fac ineficiente. Altii, dimpotriva, iti spun sa-ti pui, ca ti-e mai bine cu ele decat sa aluneci pe sosele ca o sanie si sa ramai intepenit in fiecare sant mai pervers.

De Craciun, omule, sa fii mai bun! Dar nu pana-n Ajun, ca ai multe drumuri de facut, supermarketuri de asaltat si alti soferi de injurat.

Anul asta 24 decembrie m-a prins pe soselele deja murdare ale Bucurestiului, incercand sa ma strecor printre concetateni chiauni, desfigurati de oboseala alimentarii cu hrana de sarbatoare si de revolta pe care ti-o starneste simplul fapt ca dupa dupa ce mergi bara la bara ore intregi, saracei tale masini nu-i vine deloc ideea sa leviteze. In plus, unul mai dibaci tocmai ti-a luat-o inainte, s-a descurcat, al naibii, si sta la stop tot de doua ore, dar e in fata ta!

Cred ca v-am mai povestit si cu alte ocazii ce mult admir cavalerismul barbatilor romani. Iata o mostra: ca sa ajung la blocul meu, trebuie sa fac la dreapta de pe o sosea cu doua benzi, destul de circulata, si sa intru pe o straduta ingusta, pe care daca am ghinionul sa intalnesc un automobil ce vine din sens invers suntem ca in povestea cu cele doua capre pe un pod. Cand se intampla lucrul asta, si se intampla destul de des, cedeaza cel care n-a apucat sa avanseze prea mult pe straduta, si da putin in spate. Ei bine, acum cateva zile ajunsesem la jumatatea stradutei, cand in fata mea a aparut un gibon cu BMW si cu un copil mic pe scaunul din dreapta fata (pentru ca prostii se mai si inmultesc, din pacate). Iar eu, conform unei reguli nescrise a zonei, am asteptat sa dea in spate ca sa pot trece. Nimic. La un moment dat, incepe sa dea din faruri. Am zis ca i s-o fi blocat bolidul cel mare si scump, sau ceva de genul asta. Dar nu, el insista, si i-am citit pe buze urari dragute pentru mama si pentru tot neamul meu. Ce puteam sa fac, sa ma cert cu animalul? Am dat eu cu spatele 20 de metri, iesind cu fundul masinii in sosea si riscand sa fiu lovita in orice clipa sau daca nu, cel putin injurata – pe buna dreptate – de alti soferi.

Si asta nu-i singurul exemplu. Posesori de nadragi si de masini mult mai puternice si mai impunatoare decat a mea m-au facut zilele astea sa ocolesc prin cei mai mari nameti, ca sa treaca ei pe drumul mai batatorit, m-au injurat c-am oprit la trecerea de pietoni si n-am vrut s-o iau pe capota pe babuta care traversa prea incet pentru graba lor catre taiat frunze la caini, m-au ocarat cand cautam, cu avariile pornite, un loc de parcare, m-au izgonit cu vorbe grele cand l-am gasit – ca nu putea melteanul sa intoarca dintr-o bucata din cauza mea (adica ii trebuiau trei miscari, care se invata la scoala de soferi, dar n-avea timp el de de-astea, vine Craciunul si se termina trascaul de pe raft, la Auchan).

Ne indreptam spre sfintele sarbatori cu nervii facuti prastie, cu rabdarea la nivel de avarie, aruncand cu caciula de pamant, batand cu pumnul in masa la ghisee, grupandu-ne pe sosele in flancuri de masini impotmolite, derapante, murdare si ambreiate in draci.
Si ma intreb cine-i de vina pentru sufletul meu atat de pangarit, in prag sfant de sarbatoare, de atatea ganduri negre si de atatea vorbe de ocara…

Ninge o zi ca-n povesti cu zane, si la nici inca una dupa orasul imbraca haina de cosmar a baltilor reci si infecte in care ne cufundam galosii. Fulgii inocenti de nea se transforma pe negandite in munti imensi de troiene noroite in care ne afundam zile-n sir picioarele, masinile, rabdarea si zambetele de pana mai ieri.

De-aia nu-mi place sa ninga la oras!

Nu in orasul asta mare si urat in care toti, si oameni si strazi, suntem lasati de izbeliste de primari nepasatori si incompetenti. Bine ca se gasesc mereu insa si timp, si bani, pentru ornamente de Craciun hidoase, atarnate intre stalpii cu lumina chioara, de la Universitate. Noi sa fim sanatosi (dar nu la cap). La multi ani!