Alina Grozea

Sunt singură la părinţi şi mă întreb, deseori, cum ar fi fost viaţa mea dacă sora şi fratele meu nenăscuţi ar fi existat. Când singurătatea îmi sapă în suflet, răsfoiesc aiurea agenda telefonului mobil şi-mi imaginez  – amar – cum ar fi să găsesc acolo numărul ei, al Gabrielei, sora mea mai mare, cum ar fi să o sun şi să vorbim despre de toate, să-i spun ce rău mă apasă dorul de ea, de copilăria noastră netrăită împreună, de iubirile care nu se mai întorc.
Şi apoi, pentru numele lui – nu ştiu care, al fratelui meu un pic mai mic decât mine, îmi închipui cum ar fi fost să găsesc un ton de apel simpatic, jucăuş, care să mă înveselească mereu când îl aud. El n-ar fi stat cu mine la poveşti triste, sigur m-ar fi luat frăţeşte peste picior, dacă m-ar fi găsit abătută, şi mi-ar fi spus un banc bun, să mă facă să râd în hohote.

N-am suferit nicicând că nu am fraţi mai mult decât acum, când parcă mă-mpung singurătăţi fără leac, când simt că tot ce voi avea vreodată mai de preţ pe lume e familia mea, sunt cei cu sânge frate cu al meu. Când mama şi tata îmbătrânesc, eu la fel, iar destinul nostru împreună capătă cu fiece zi lumina, dar şi durerea alunecării sigure către linia de finish, dincolo de care nimic nu mai poate fi schimbat.
Toată viaţa am dat străinilor exagerat de multă importanţă, i-am admirat pe unii fără rezerve, le-am jurat credinţă, mi-am plecat urechea la problemele lor, mi-am încărcat sufletul şi memoria cu bucuriile şi durerile lor, le-am dedicat excesiv din timpul şi energia mea. Şi acum mă surprind făcând acelaşi lucru, iar mama, săraca, e ultima pe care îmi amintesc să o sun, e singura fiinţă de pe lume căreia îndrăznesc să-i spun că n-am chef să vorbesc cu ea la telefon, că n-am timp s-o vizitez sau că mi-e lene s-o aştept în toiul nopţii la aeroport. În schimb, mă fac luntre şi punte pentru amici şi amice care-mi dovedesc cu proxima ocazie ca pentru ei sunt doar o prezenţă de circumstanţă, o scamă pe destin, o consumabilă umană, care la apariţia unui model nou, mai zelos sau mai performant, e lesne înlocuită.
În timp ce în ochii unora pe care n-ar trebui să dau nici doi bani consider că-i obligatoriu să apar blindată de scrupule, în faţa părinţilor mei mă arăt fără sfială nesuferită, nervoasă, egoistă, plictisită şi, mă rog, în toate felurile nasoale pentru care alţii m-ar desfiinţa imediat sau măcar mi-ar bate obrazul. Pentru că pentru orice neica nimeni e musai să te prezinţi impecabil, dar cu ai tăi, care au ghinionul să te iubească necondiţionat, e întotdeauna mai lesne să fii nesimţit.

Şi-atunci mă gândesc că, poate dacă i-aş fi avut pe fratele şi pe sora mea, nu m-aş mai fi agăţat cu atâta disperare de relaţii amoroase păguboase, n-aş mai fi crezut atât în prietenii pe viaţă, nu m-aş mai fi făcut soră de cruce cu dudui care până la urmă, după ce s-au plictisit de joaca de-a prietenia, şi-au văzut de viaţa lor, de fraţii lor, de iubiţii lor şi de copiii lor, fără mine-n gânduri. Şi poate toată setea mea de afecţiune şi nevoia de tandreţe s-ar fi revărsat asupra unor oameni cărora nu li s-ar fi părut nefiresc să-i iubesc pe termen lung, care nu s-ar fi simţit niciodată stânjeniţi de dovezile mele de dragoste.

Certificatul de naştere al Gabrielei îl avem şi acum. A murit cu un an înainte să mă nasc eu, la nici o săptămână după ce a apărut pe lume. Nişte geamuri uitate deschise, în plină iarnă, în salonul cu nou născuţi, mi-au răpit definitiv şansa de a avea o soră mai mare. Iar fratelui meu, conceput la vreo doi ani după naşterea mea, doctorii i-au negat dreptul la existenţă, considerând că o a treia cezariană ar fi fost, pentru mama, mult prea periculoasă.

Poate că într-un alt destin, avându-i pe ei lângă mine, mi-ar fi fost mai uşor. Sau poate că nu… Mă amăgesc deseori cu gândul că nu toţi fraţii se înţeleg, nu toţi sunt apropiaţi, nu în toate familiile numeroase se dezvoltă sentimentul acela de clan, care dă fiecărui membru o preţioasă senzaţie de siguranţă, certitudinea că orice ar fi, în orice moment tensionat, în orice clipă de rătăcire sufletească, are în braţele cui să se întoarcă acasă.
Dar totuşi acum, mai mult decât oricând, mi-e dor de Gabriela şi de fratele meu fără nume. Şi mi-e dor şi de mama, şi de tata, cărora le promit zilnic, fără ca ei să mă audă, că de acum încolo îi voi pune pe primul loc în viaţa mea. Şi niciodată nu mă ţin de cuvânt…

 PS: Chiar acum 5 minute m-a sunat mama să mă invite mâine la ei la masă, şi am refuzat-o. De ce? Nu ştiu.