Alina Grozea

Acum ceva vreme am apelat-o pe messenger pe o amică de-a mea cu un trecut apropiat cam tumultuos. Adică o căsnicie recent distrusă (pentru că aşa a vrut el), nişte vise comune destrămate, mă rog, o gamă de întâmplări ale căror istorisiri îmi izbesc atât de des urechile în ultima vreme, încât suferinţa din dragoste a devenit aproape un clişeu cotidian, cam toate poveştile cunoscuţilor mei sunt triste, sunt despre singurătate ori despre neîmpliniri în amor, toţi se zbuciumă, cauta şi nu găsesc, renunţa la ceva, pierd câte ceva… Iar eu simt că aparţin dureros acestui lot de semeni ai mei care orbecăie pe drumuri rătăcite, înfundate, care plutesc în derivă pe mări tot mai învolburate, aparent fără liman.

Dar să revin la sesiunea de messenger. Departe, totuşi, de gândurile mele, în acel miez de zi, frământarea de mai sus, căci la acea oră eram într-o derivă leneşă pe net şi nu m-a dus mintea decât s-o-ntreb banal, cu o curiozitate plictisită, aşa cum facem toţi când ne mănâncă tasta să iniţiem discuţii pe chat: “Ce mai faci?”
Răspunsul ei a venit prompt şi m-a încremenit o secundă în scaunul meu comod, de birou, dând ferestruicii de Yahoo o aură aparte, care mi-a strepezit privirea: “Sunt fericită!!!”

În faţa neaşteptatei alăturări de cuvinte, inima mi-a amuţit, pentru o secundă, şi am căscat nişte ochi mari, miraţi până la refuz, ca ai portarului de la Luvru în faţa Monalisei cu zâmbet enigmatic şi strâmb, ca ai lui Bulă la vederea girafei care nu există. Mai mult, neuronii nu mi s-au repliat în timp util, aşa că replica mea s-a lăţit, tembelă, pe ecranul de un alb luminos: “Dar de ce?”

Fata a răspuns totuşi surprinzător de prompt întrebării mele cretine. Era îndrăgostită din nou, şi dragostea ei împărtăşită tocmai născuse, pentru ea, speranţe eliberatoare, euforii gingaşe, iar pentru cinismul meu monştrii lingvistici pe care-i crezusem, că pe Tyrannosaurus Rex, demult dispăruţi. Fericirea ei proaspăt regăsită m-a încălzit brusc şi mi-a făcut aerul din jur mai plăcut respirabil, deşi mi-a trezit în prima fază o invidie ciudată, de care iniţial mi-a fost ruşine, dar pe care am îmbrăcat-o apoi frumos, în bucurie, în speranţe înmugurite pentru viitorul amicei mele şi-n leac salvator pentru cicatricele propriului meu trecut.

Mă arde un pic pe suflet când văd oameni fericiţi, aş fi ipocrită să nu recunosc, nu ştiu să reacţionez la euforia lor, mă pricep mai bine să consolez şi să fiu consolată, să-mi plâng de milă sau să mângâi, pe umărul meu, creştete obosite de neputinţa şi disperare. Dar fericirea entuziastă a prietenei mele mi-a făcut ziua mai senină, mi-a mai îmblânzit blazările, mi-a mai ciobit sarcasmul.

Iar statusul ei de pe messenger, “Violently Happy”, mi-a aprins un zâmbet larg, ghiduş. Titlul straniei melodii lui Bjork îmi dansează, şi acum, în gând, după ce a desenat în sufletul meu şifonat imagini pastelate, mi-a resuscitat optimismul obişnuit, de prea multă vreme, să agonizeze, mi-a mai curăţat de vreascuri, măcar pentru o zi, drumul şerpuit pe care destinul m-a aşezat.