Alina Grozea

Cum în ultimul timp trendul analizei fenomenelor paranormale a atins şi capete înalte în stat – vezi ilara istorie a flăcării violet şi a atacului energetic desfăşurat la nivel prezidenţial – m-am gândit să rezerv aici un loc de dat cu părerea (dar în termeni mult mai colocviali, că la alţii nu mă pricep) despre aceste fenomene. Să credem în ele, să nu credem?

Eu, mărturisesc, cred în vrăji, cununii legate şi deochi atunci când îmi convine. Acceptul meu asupra fenomenelor pe care nu le înţeleg e sporadic şi extrem de selectiv, dictat de anumite împrejurări în care realitatea imediată nu mă mai satisface şi simt nevoia unor explicaţii ce ţin de extrasenzorial.

De exemplu, îmi place să-mi dea bunică-mea în cărţi, dar nu cred în fantome şi-n vârcolaci. Ador filmele SF, poveştile despre lumi paralele, vieţi viitoare şi anterioare, călătorii în trecut şi viitor, dar continuu să cred, în majoritatea timpului meu liniar, că nu avem decât o singură viaţă, câteva trenuri de prins şi zile numărate de trăit. Recunosc, mă simt mai confortabil în preajama lucrurilor palpabile şi noţiunilor dovedite, formaţia mea tehnică – pentru că am terminat un liceu de matematică-fizică şi-o facultate de inginerie – îmi deschide uşi cam încete şi ruginite spre fenomene şi lumi străine de spaţiul concret, 3D, în care vieţuiesc.

Dar cred şi-n miracole, nu mă înţelegeţi greşit. Când iubesc şi sunt iubită ştiu sigur că pământul stă pe loc, din învârteala lui, vreme de un sărut. Simt şi eu cum se dilată timpul, când aştept cu nerăbdare ceva, când număr clipele ce mă despart de o întâlnire dragă, şi tot eu văd cum aceleaşi clipe devin tot mai grăbite şi mai puţine când mă paşte un deadline, când am o grămadă de lucruri de făcut în 24 de ore, acum mici şi înghesuite într-o singură zi.

Am urmărit şi eu cu gura căscată filmul «Secretul» şi mi-a plăcut să mă las convinsă, dincolo de sclipiciul clişeelor tipic americane, de ideea că ne putem schimba mintenaş destinul ajutaţi numai de puterea unui gând bun. Ce fericiţi şi înstăriţi am ajunge cu toţii dacă ar fi atât de simplu ca-n scena în care un tip îşi lipeşte bani de pereţi, se zgâieşte la ei zi de zi şi pe dată afacerile încep să-i meargă strună şi conturile i se burduşesc. Nu neg, însă, că un gând pozitiv viguros poate ajuta. Dar te ajută, cred, nu gândul, în sine, ci fapta, acţiunile pe care alegi să le întreprinzi pe acest fond sufletesc optimist.

Dar ca să-mi şi contrazic grosolan scepticismul etalat mai sus, o să dezvălui acum un lucru în care cred orbeşte, în ciuda fondului pragmatic ce mă domină şi-mi cere, în schimbul credinţelor mele, dovezi în formă matematică, fizică, chimică sau, cel puţin, statistică. Cred în noroc. Cred că unii dintre noi se nasc cu o stea în frunte, care le luminează destinul, în timp ce alţii, la fel de frumoşi, de deştepţi şi de instruiţi ca primii, orbecăie o viaţă întreagă printre şanse ce trec mereu pe lângă ei. E şi o vorbă din bătrâni, că părinţii îţi pot da orice – viaţă, casă, mâncare, bani, numai noroc nu. Pe ăla ori îl ai, ori te amăgeşti că ţi-l poţi face singur.

Oricum, totul e acceptabil, ca teorie, cel puţin, ca subiect de şuetă, atâta vreme cât credinţele noastre în ciudăţenii nu fac rău nimănui, decât uneori nouă înşine, aruncându-ne în ridicol. Însă când mor cu zile oameni aparent întregi (nu la cap, oricum), când se sinucid în masă, că aşa le cere vreun guru nebun, pentru că s-au aliniat nu ştiu cum planetele şi vine sfârşitul lumii, când îşi tratează leucemia cu ceai de levănţică, toleranţa mea la fenomene paranormale, leacuri naturiste şi adevăruri de dincolo de noi scade exponenţial.

Pentru că o să vreau să ajung şi acolo, la o altă mare modă, deseori cretină, a zilelor noastre – întoarcerea, vezi Doamne, la “natură”, fuga bezmetică de E-uri, negarea cu orice preţ a tehnologiilor moderne, sfidarea medicinei alopate. Dar despre asta promit să mă învolburez mult mai tare, asta şi pentru că am avut un caz tragic în familie, într-un text viitor.